Ființa mea te-a inundat cu soare
și în văpaie te-a învăluit;
tu m-ai înconjurat c-o blîndă mare,
ce în adînc furtună a stîrnit.

De-atuncea unda gîndului sau a dorinței,
rostogolită cu văpăi sau geamăt surd,
izbește neîncetat în miezul ființei
și mute strigătele noastre se aud.

De mă întunec peste zi ca de-o eclipsă
și-n negură mă pierd spre-a mă uita,
de-nseninarea ta tot eu duc lipsă
și focul meu pălește sub vijelia ta.

Dacă ridici talazuri spre-a mă-neca-n uitare,
în tine se coboară o noapte fără vad;
de teama ei, copile, devii o tandră mare
cu creste înspumate ce semețesc și cad.

O forță mă atrage către tine –
îmi spui, de parca vina-ar fi a mea,
eu iar dispar, tu iarăși umbli după mine,
cu trup și gînd și fără voia ta.

M-atrage cîmpul tău prin mii de unde
și-oriunde-aș fi, știu bine, a ta sînt;
flux și reflux în două piepturi tremurînde,
un cer și-o mare între soare și pămînt.


©Elena Malec, București, 14 noiembrie 1984