Când norii gri ți se zideau de frunte,
spre ceața blândă-a ochilor am dus,
în unghi obtuz, de dor, sfioasă punte
de întrebări ce nu-și aflau răspuns.

Eram atunci o iederă pe cruce,
crescută-n sânge hrănitor de bici,
adânc legasem trupu-ți să nu urce
la deal de valea mea cu ramuri mici.

Am tot lăsat de-atunci ispite-n iarbă,
verzi lumânări și aripi prinse-n spini,
în drumul tău să cheme, să te soarbă
cu tot cu fluviul stinselor lumini.

Dar ai plecat crezând c-o să m-adoarmă
trist curcubeu din cuie ruginii,
coroana ta o strâng acum în palmă
știind, de Înviere, c-ai să-mi vii...