Vazduhul mi-era casa
Si rataceam asa, fara tinta
Cantam fara noima
Pe fiecare creanga.
Dar seara unde sa ma intorc
Dupa atata zburat?
Tanjeam dupa locul meu de intoarcere
In toate zborurile si-n orice cantec,
Pana cand, pana in ziua aia binecuvantata,
La poalele unui stejar
Lucea o colivie de aur,
Cu usita larg deschisa.
Era atat de cald si bine acolo,
Chiar si doar cateva zabrele de aur
Imi dadeau senzatia de casa
De loc al meu, in nemarginitul vazduh.
Si ma-ntorceam acolo-n fiecare zi,
In fiecare seara: in lumea asta mare
Aveam casa mea primitoare.
Doar ca-intr-o zi, pe la amiaza,
Colivia a inceput sa se inchida
Cu mine in ea…
La inceput intre trei si cinci,
Apoi intre opt si sase.
Mi-era bine, stiam ca le am pe amandoua
Vazduh si casa, intre anumite ore.
Doar ca orele se schimbau
Si vazduhul devenise un rasfat, o rasplata
Pentru ca-mi cantam bine trilul
Sub arcuirile de aur pur.
Plangeam pe ascuns, cand eram in colivie,
Plangeam dupa vazduh
Si cand brazdam vazduhul,
plangeam dupa colivie.
Doar ca de-atata deschis si inchis,
Balamalele de aur cedara
Si usita atarna pana la varful buruienilor
inflorite in jur. Nu s-a gasit
Nici un mestesugar s-o mai repare.
Acum pot intra cand vreau, pot canta pe creanga,
pe colivie si oriunde-mi pofteste
Sufletul.
Ma legan in voie be bara din colivie
pentru ca pot s-o parasesc cand doresc,
Zbor ferice-n vazduh
pentru ca stiu, stiu ca undeva
O colivie de aur, cu usita atarnada
Ma primeste fara program,
Fara restrictii si recompense de buna-purtare.
Abia dupa ce cunostem si farmecul coliviei,
Vazduhul isi arata adevarata
Frumusete.