Motto: când n-ai un lucru, e foarte bine să te prefaci că îl ai
(Elogiul nebuniei – Erasmus)

ca o cetate veche și fără de ispită,
cu steaguri aplecate, prea lesne cucerită,
mi-am lepădat adesea, roșind, palmelor tale,
maramele de zâmbet și lacrimi ca petale.

să-ți fiu mereu o Troia, tu veșnic un Ulise,
să-mi construiești alb calul umplut cu albe vise
să te prefaci perpetuu că-l uiți, așa, în doară,
la poarta gurii mele, tăcând, seară de seară.

și fac o paranteză în frazele ritmate:
bătu ieri pe la patru, chiar patru jumătate,
cu grindina de șoapte, iluzia-nflorită;
i-a prăpădit tot rodul și asta-ntr-o clipită.

astfel că în grădina ce mi-ai lăsat în pază
acum priviri uscate tăcerea priveghează.
(dar să-mi continui versul și să termin ideea,
cât vorbe ies din mine ca șerpii din Medeea)

când steaua arătată îmi schimbă-ntreaga lume,
- cu limba dezlegată în glăsuiri postume,
silabe fără ziduri, cetatea cea deschisă -
visările-au pătruns-o, căci prada fu promisă.

prin mine bântui, cauți, iubirea cea eternă
și-o vrei ca pe-o fecioară cu trupul de Elenă,
pe gând ridici victorii, învins ți-s menestrelul
cuvintelor, din harpă în cânt le-ai prins inelul.

părăginită vorba, rodește-acum pe ziduri
o iederă cuminte, cu frunzele ca riduri,
amirosind a verde, tăcerea înconjoară
reduta dintre slove, lăsată ca să moară.

*
ascultă-mă, știu bine că sunt doar o himeră,
ca oarba ce rostește din vechile povești,
dar asta mi-e dorința (cu tenta-i efemeră) :
“să-ți fiu mereu cetatea pe care-o cucerești”