agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-27 | |
I pe întunericul clipei...
mă bucuram ...prea devreme de gustul lacrimilor număram... timpul crescut clipe lungi și verzi până la cer mă-nchideam în mine singură Cutia Pandorei sălășuia un pustnic și-atunci mi-am adus aminte de sufletul uitat în trup și-am început să-l caut, când în trupul meu, când în al tău recunosc... nu eram prea sigură care e care... însă la un moment dat te-am văzut îmi făceai cu mâna din rădăcina unei iubiri crescută haotic peste câmpurile simțirii... II lumina ta verde... își închisese atunci pleoapele răsăreau când și când licuricii mei de spaime singură credeam că înfrunt o frică de întuneric printre umbre necunoscute crescute și ele deodată în faldurile tăcerii dintre noi... oceanul acela cu două lacrimi împerecheate răsucite într-un careu încrucișat peste pieptul meu... III iar mă uit... acolo și mi-am spus că nu mai am ce să văd că nu e pentru mine noaptea asta deși pașii tăi răsunau undeva aproape respirând pe urmele mele o altă voce în altă noapte cu șoaptele calde de tot... IV nu mai țipa! cuvintele îmi intră în carne, decupată din oase liniștea se trezește fugind peste gândurile mele în flăcări și nu mai am timp pentru mine o să mă fac un zâmbet uriaș care să picure din norișori... și n-am să te mai mint n-am să-ți mai spun să pleci desigur asta într-o altă viață... (pic 28.07 08.00) V inventariam obiecte inutile rămase pe masa acelui sacrificiu din care se scurgeau încă ultimele șuvoaie triste de tăcere abia coagulată... timpul scobea departe muncind în aceeași cochilie spartă să se dea cu capul de apă... VI mi-am stors sufletul cu două degete de sare iar clipele mele le vedeam încet, ca printr-o briză albastră le înveleai în staniolul plângerii folii de sticlă subțire plicuri galbene, sferice clipe albe pentru aripi negre ... și nu mai știam daca privesc în urma visului tău, sau visul privea înaintea pașilor mei aceleași sicrie fără capac pline cu mărgele mici, pitici nisip de argint metalic în care tu mi-ai spus că se aduceau corpurile noastre pentru relaxare... șiruri întregi, ronțăind lumina pe margini, se răsuceau care într-o direcție, care în alta luând cu ele tensiunile zilei... (pic 11.30) VII nu pot să-ți curm tăcerile cu o singură lovitură cuțitul mi-ar intra în sânge căutând urma lacrimilor de hârtie cheamă-mi câinii zdrobiți la picioarele zidurilor ființa glasului fugea printre rânduri uimind iubind prea târziu... nu te-am chemat gând să-mi zămislești tăceri după tăceri în zodia umbletului și el curge prin gene gândul topit... VIII lanterna viselor stinsă pe pat închide în albastrul întunecat ceața clipelor năimind curajul cu perle încinse... închise în cochilii mari de amintiri sărate sărate și dulci ca un catren uitat cu două picioare pe o piatra scrisă cu sânge și iarbă veninos de verde... IX curajul mișună îmi dă târcoale... o să-mi spargă frica în două mi-e și mai frică să nu răsară cu colți al șaptelea balaur cu douăsprezece capete mușcând din viața mea trecută înaintea altei vieți viitoare... X plouă cu sânge alb de amintiri... uitate, dar nu nu și de mine, ți-am spus, din păcate eu nu uit, fir-ar să fie, nu uit îngrop în mine sub bucăți fărâme sufletul meu lespezi de vise XI am trecut cu pluta cândva printre gândurile tale mințind dacă aș fi mers în adânc aș fi zărit de-atunci altă oglindire și pașii mei s-ar fi scufundat de-atunci... însă nu, eu trebuia să merg pe val până la capăt, sus, pe creastă, zărind abia propria-mi ființă curbată pe țărm făcându-mi semne disperate ÎNTOARCE-TE!!! râdeam prea tare, înconjurată de fulgere sărate din apa viselor și nu te-am auzit nu m-am mai auzit... păcat îmi spuneau clipele păcat că te-ai întors ...acum ...acolo preferam bucuria preferam să nu te cunosc așa... XII inima în vârful picioarelor roșii trăgea să plece tiptil printr-un colț din umbletul mult prea stins pe tăciunii încă aprinși mi-am ars întoarcerea am fugărit clipele înapoi să nu mai vină să nu mai plângă dar nu.... XIII știi uneori privim singuri... de una singură eu acum în oglinda amintirilor zăresc fugind câte un pește al speranței... poate că nu mințeam... poate chiar te-am iubit prea mult... doar pe tine te-am mințit că nu... prea crudă-mi era îndoiala ta... credeam că ea, iubirea, vine așa, deodată, se uită drept în ochi, și spune TU acum, tu urmezi. și gata nu trebuia să te mai îndoiești de nimik, priveai și tu înainte, către țărmul ei, absorbit de ticăitul clipei.... absurd... absurd de frumoase gânduri mototolite conștient în lacrima tăcerii când tace lacrima, că veni vorba... înainte, sau după durere? ... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate