Mă topesc în fulgi de noapte,
strigând lumină,
din gâtlej de întuneric,
în timp ce tu,
madona din oglindă,
îmi împletești corzile vocale,
pe o vioară, antică slugă,
a ecoului tău,
din peștera neagră, pustie,
a trupului zeu.
în loc de suflet,
cu vocea tremurată,
ai (des)cântat din lacrimi,
o mare, trezită de ape.
Reflecția-i sărată,
închipuindu-mi
doar o jumătate de chip,
distorsionată de valuri.
Þi-a înverzit pielea,
ți-a tăiat respirația,
în lipsa realității,
transformându-te în sirenă,
ca să-ți doar ajustezi cântecul de gheață,
supus trupului, împătimit de foc,
topindu-ți, astfel, profilul melodic,
în peisaj de umbre,
ochi și buze nevorbite...