agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-14 | |
(preludiu sau calvarul seninătății)
Nu voi mai fugi, oricât de dulce și de seducătoare ar fi ispita uneori, de sub cupola miresmelor tale ocrotitoare Crinule regal; eu nu mai vreau să pot afla picioare vânjoase pentru o astfel de goană după vânt, sinucigașă; și nici cai superbi și zdraveni pentru trăsura disperărilor fără de rost și adânc tulburătoare. Îmi cobor reverențios, iată, rădăcinile răsfirate-n aiurare din vana și orgolioasa suspendare spre a le înfinge de-a dreptul în inima ta sferică și atoatevăzătoare, și-o fac atât de firesc de parcă toate ar fi zăbovit dintotdeauna în așteptarea acestei uimitoare și nesperate reînnoiri de fapte. Zăceam în cel mai sfâșietor și scorburos delir când te-ai ivit să-mi despletești privirile-n lumina cea spălătoare de învălmășite năuciri. Zăceam într-o revărsare continuă spre-o vină mai grea și mai mare decât cea moștenită prin născare când te-ai ivit de după orizonturi să-mi cadențezi prăpăstiosul zbor c-o aripă muiată îndelung, cu răbdare, într-un fecund cutremur spre a putea ajunge teafăr țărmul opus rătăcirii mereu pierdut din gând și din privire. Îmi vine să mă alung din trup și să-ți fiu asemeni - legănare lină de prunc până la nașterea nemaiîntrupată în timp. Tuturora le-aș împărtăși bucuria și această odă în metrii atât de verticali, aerieni și doldora de fluturi. Am fost ales; armonios dislocat c-o daltă străină trufiei din stânca beznelor opace și înșelătoare. Iată-mă fiind de folos viziunii ce tocmai dă-n floare la geam. Ave! La ivirea ta toți dinții roților mele dințate, cariate de-atâtea dulcețuri de desfrâu, s-au spart ca la semn solemn și brusc dovedindu-se în gol rotitoare și fără greutate-n cântarele tale nepărtinitoare cu nici un fel de măsură, cu nici un fel de măsurătoare. Oh! Câte mizerii mă alcătuiau și cât de mult îmi iubeam doar chipul din oglinzi și din poemele tâmpe și răsfățate. Cu labe de fiară turbată, de rănit leopard, mângâiam trupul celor apropiați și dragi; azvârlindu-i fără de milă - dăcă-mi displăceau ca pradă ușoară, în cea mai odioasă groapă comună fără să pot simți nici măcar urma unei umbre de remușcare, iar pe femeia cea iubită fără-ncetare o-nvăluiam cu sufocarea viselor mele absolute și deochiate care sfârșeau mereu nicăieri. Deci în prăpăstii mi-era casa fără s-o pot bănui, jupuită pielea nașterii dintâi și duhneam a hoit uitat în câmp de vară deși credeam că veșminte bătute-n nestemate port pe drumul acestui van alean de-a tot fi prezent și despletit în real. Oh! Cât de mare mi-e rușinea acum când îți recunosc uluitoarea prezență; de-acele șiretlicuri neîntârziat mă voi spăla cu păsări pe ochi spre a mi se putea năpusti din nou văzul în sus, mă voi spăla cu fluturi pe oase spre a mi se putea albi carnea de tuș, înainte de toate mă voi spăla însă cu îmbrățișarea ta caldă spre a putea locui din nou în mine-nfiorarea. Și cât e de simplu să fie pace sub armură; laptele e iarăși dulce și alb și niciodată n-a fost altfel doar buzele mele-l acreau, îl otrăveau, îl înnegreau până se făcea noroi. Smulg perdeaua grea de veche catifea și deschid fereastra spre aievea lăsând să mă inunde ființele acestor zori schimbători la față și la gând. Opresc cutremurul lipindu-mi fruntea de pământul reavăn; și cutremurul se oprește, se lasă răpus ca o fiară obosită și sătulă de goană. Iată cât e de simplu să nu mai rătăcești drumul spre casă, cât e de simplu să spargi oglinzile toate fără să fii îngrozit că te vei stinge sau vei muri de singurătate și plictis. Crinule, iată mă alipesc de tine așa cum se alipește copacul de propria-i umbră prin crengi, clopotul de propria-i limbă prin sunet; astfel mă alipesc eu de tine și voi rămâne astfel alipit până când se va ivi icoana iluminării în rama nemaiperturbabilei candori spre a mă devora întreg și definitiv. Tu ai reușit să-mi reanimezi adevăratul poem, să-l scoți din sclavia metaforei și-n cele din urmă chiar și din cea a cuvântului mereu contaminat de iluzorice vămi prin nu știu ce farmec mirabil și descântec reînvietor. Sunt pregătit: să-nceapă deci izbăvirea sau vedeniile... (stea alunecând din stea) Am pășit timid ca-ntr-un dom în sămânța ta plutitoare și doldora de germeni. Am zăbovit ațintindu-mi privirea spre aura ta-n continuă rotire până când am simțit invadându-mă șuvoiul legăturii - (cordon ombilical între mamă și prunc); trezie pre trezie tot mai îndrăzneț călcând, trezirea prin muguri a copacului în crengi, trezirea prin răsărirea lunii a câinelui în lătrat și mai ales trezirea adânc și îndelung râvnită a plugului dedesuptul și deasupra arăturilor de primăvară. Sunt eu în sărbătoare alături de tine brusc cuprins de-o simplă și pură reîntregire. Arunc un țipăt mut și nestingherit în sus spre cupola străpunsă de lumina astrului lichefiat luând-o încet de la capăt, pe-ndelete, singur și sigur și, iată, fără remușcări sau iluzii întru unicul posibil început... (sabia candorilor) Știu că goana poartă-n pântecu-i borțos ultima și izbăvitoarea stăvilire gata de revărsare-n orice clipă. Știu că-n surâsul tău meteorii nu se prăbușesc devastându-mi planetele-obosite. Știu că piramidele tale nu sunt morminte ci maternități igienice, aerisite și calm iluminate; și iată cum reușesc să mă nasc deplin și deodată în geometria sălilor armonioase nimic din mine rămânând afară sau însetat în deșert. Ra îmi este, la acest unic act, martor și slujitor devotat. Oh! Cât de clar aud acum zăpezile venind într-o rostogolire caldă și fecundă peste lume. Pe tine mi te-am tatuat pe întregul trup, cu întregu-ți alai de comete și cameleoni - eu însumi devenind astral spre a-nțelege și spre a mă putea afunda în chip de scafandru în adâncul realităților tale multiple. Respir a doua oară fără de-a-nteți primejdios sporirea trecerii timpului dintre noi. Brusc, ca la un semn, se face starea aceasta solemnă și plină de grație văzută; o ating cu degetele nenumăratelor mele mâini, o pipăi îndelung spre a mă convinge de existența ei; este - țip ca ieșit din minți și din matca firească; este, a fost dintotdeauna și va fi mereu, îmi șoptești parcă-n mare taină la ureche. Este - țip din nou, acum nebun, delirând; deși e-o fiară înfometată și prada-i râvnită ești tu, îmi șoptești în timp ce-ți estompezi prin reverențioase mișcări de plecăciune prezența. Rămân din nou singur însă neînsingurat. Iau fiecare lucru-mprimire și-n privire; le cântăresc cu suspiciune-n palmă, le întorc pe toate părțile cu încordată atenție ca nu cumva să-mi scape vreun amănunt, le încerc în dinți precum monedele de schimb și năucit sunt obligat în cele din urmă să constat plin de solemnitate: într-adevăr totul e de aur - ai avut dreptate - și toate sunt aici dintotdeauna; mobila veche și dragă, șarpele de sub pragul ușii și biblioteca. Pe rând și răsfoite-n aer mi se-nfățișează cărțile prinzând în mine din nou rădăcini; și deși pe toate le cunosc după chip și după fel, toate fiind citite-n febra nopților trecutului eter; altele-s însă acum, alte plete li se răsfiră pe umeri și alt alfabet mult mai îndurător cu-nțelegerea le clădește întrupare. Mă-nchin acestei întâmplări cu văzduhu-ngemănată alungându-mi pleoapele în transparență și-n uitare precum divinul Homer spre-a nu mai putea încarcera niciodată, oricât de dulci ispite m-ar desfăta, acest văz nesperat - și doar în schimbul acestei neînsemnate și hâde orbiri de până acum - dobândit prin darnică ivirea ta mănosule, hrănitorule Crin... (spre înger prin crin) Pentru Crin neputincioș m-am dovedit a găsi vreo metaforă. Mai sus de Crin imaginația-i târfă și nu-i acasă. La marginea Crinului, la marginea dinspre văzduh a Crinului începe și trupul văzut al Îngerului. Aidoma Crinului Îngerul e alb și călărește un armăsar negru ca tăciunii scuturați de jar. Îngerul e soluția mi-am zis, spre el trebuie să-mi îndrept eu toți pașii, în el trebuie să mă nasc și nu în vreun gratuit și mincinos extaz. Cum pot însă trece de Crin neaflându-i nici o metaforă, neghicindu-i nici măcar o silabă a numelui tăinuit? Toate cărările spre Înger prin Crin se-nfundă încă-n inima mea; și totuși trebuie escaladat cu orice risc, cu orice preț, piscul Crinului spre a-l putea afla pe Înger acasă. Uneori, când trupul cască greu însomnat, am impresia că aud copitele armăsarului negru ca tăciunii scuturați de jar bătând pământul sterp de din fața porții; când alerg însă afară în curte se face împreună cu armăsaru-i superb nălucire și nimic lasându-mi ca tovarăș doar adierea-nșelătoare a vântului subțire fluierător. Se joacă cu mine, îmi spun, se joacă cu torțele răbdării mele, se joacă cu toată istoria și cu întregu-mi viitor din ce în ce mai mărginit, mai superfluu și tot mai plin de tăgadă. Îngerul ăsta-i nebun, pe Îngerul ăsta însă-l iubesc deși din el în mine încă nimic n-a căzut, nimic n-a nins, n-a plouat, n-a născut spre a rămâne; Crinul însă, pe care tu cu mâna ta subțire femeie l-ai așezat aseară în vază, va crește atât de mare la noapte încât n-o să mai încăpem în casă. Ah! Ne-om azvârli pe geam, ne-om arunca în aer fericiți slăvind doar pricina acestei candori expansioniste. Iată cum ninge deja cu polen pe țărmul mirosului tău și al meu și totuna cu alcoolul prunelor răscoapte parcă-s și fulgii aceștia roitori și somnambuli. Ninge cu îndestulare și cu risipă firească; ninge tot mai alb ucigând armonios culorile. Ninge peste tot și-n toate și doar Crinul de pe brațele tale rămâne neatins de ninsoare iar Îngerul cel călare pe armăsarul negru ca tăciunii scuturați de jar azi nu mai trece prin lume fiind prins se pare și el de uimirea acestei zăpezi înflăcărate care tot cade, de data aceasta însă de-a dreptul din noi și din el nicidecum, ușor planând și fără urmă de disperare. Ce substanțială e realitatea când ninge și cât de adânci ochii tăi când oglindesc doar ninsoarea; aproape că-mi vine să plâng de-atâta seninătate-n acțiune, aproape că-mi vine să-ntrerup până și scrierea acestui poem din pricina atâtor cântece și dansuri pornite năvalnic în mine. Tu stai lângă Crin, împlinită, și-ți pierzi trupul fără-mpotrivire tot adulmecând parfumul multor trecuți, prezenți și viitori miri; e-o nuntă deci când nu mai scaldă spinii fruntea, e-o mană inima când de sânge te dezlegi. Și ninge și tu rămâi, deși fără trup, strâns alipită de mine s-adormi... (fiica mea, fiul meu, femeia și tata cel din vis) Alungiți-mi brațele chiar dacă va durea cumplit până aproape de clipa în care va trebui să uit că-ntr-adevăr m-am născut și nu puneți știrea-n rame cum că fluturilor le-au crescut peste noapte ghiare sfâșietoare și bot înfometat de lup sau c-a dispărut fără urmă șarpele de sub pragul casei noastre gonit fiind de vreun blestem nespus de amarnic și mințiți-vă că-i doar un zvon nerodirea mărului din vis în acest an de spulberare vană plin și fără de zenit. Alungiți-mi brațele tot mai obosite s-ajung la Crin, alungiți-mi brațele spre potirul mirilor dintâi, alungiți-mi brațele chiar dacă rănile-și pornesc deodată destrămătoarea înflorire și oricât de asurzitoare fi-va scrâșnirea de dinți să nu vă opriți în răgazuri de milă; iată vântul e prielnic și-n păsări ciripitul încă aprins. Tată, tu care singur cunoști ieșirea din labirintul sângelui, ține-i treji să nu adoarmă în toiul alungirii brațelor mele spre Crin... (fără de tine) Fără de rouă iarba-i doar un verde scrum, fără de complot miorița doar o simplă și timidă răsturnare de gând doar pe pe jumătate gândit, pe-un sfert sau aproape deloc peste un plai amarnic pârjolit, fără de sălbăticie herghelia cea din străveziul prund doar o adunătură jalnică de gloabe râioase care nu mai aduc nici pe departe a cai; toate aceste întocmiri întocmai ar fi dacă n-ai fi tu aici în aievea Crinule spre a-mi înconjura cu alăptare prezența mereu spăimântată și-n delir tu ești zăpada aceea din lumină pe care o vezi ningând atunci când pleoapele-n răvășire ușoară îngenunchiază tihnite seara peste văz și lume... (mereu) Mereu identică marea, țărmul altul mereu și-n mine se face prostească și urâtă sărbătoarea tot debarcând unde-am mai fost și unde voi reveni mereu. Oare am pierdut deprinderea de-a alege din hohot surâsul, din literă tăcerea ori sângele brusc s-a decis să-și poarte floarea-n alte grădini? Spune-mi Crinule de ce nu mai pot adormi fără să știu dinainte ce vis mă va devora din nou... (întrepătrunderi) Adorația tuturor Crinilor parcă a căzut sub teribile șine de tanc. Mamele-și retrag sânul alăptărilor din gura pruncului înfometat. Roua înveninează și sfâșie iarba cea fragilă a dimineții cu amarnici ghimpi. În geometrii bântuie devastatoare implozii; ce-a fost linie acum e șerpuire, ce-a fost șerpuire va fi cu siguranță și foarte curând daltă a timpului fără răgaz amputând tâmplele statuilor, umerii, gleznele și arterele spre inimi; și se solidifică, Doamne, Îngerii, se fac ancore grele și cad în abis ținându-ne țintuiți în acest paradox supranumit realitate. Și, Doamne, câtă zăpadă feerică mi-a prezis ursitoarea, câte flori de lumină la geam și nicidecum acest război nemernic împotriva atâtor vămi fără nume. Copilul care-am fost și el s-a sinucis aruncându-se în chip de zbor din turnul domului în piața lumii. Am rămas totuși singur cu aceste clopote cu limbile smulse și cu acest poem în continuă devorare de sine... (totuși și eu) O tăcere de mormânt leagă silabele de piatră. Spart în mii de cioburi gândul îmi cade în noapte. N-am venit să te chem din pământuri ci să-mi lămurești doar sensul dublu și triplu al Crinului lăsat să-ți cadă din mână pe prag când ai ales fără de întoarcere drumul. Mi-e frică și-mi îngheață sudoarea pe frunte - iată-mă totuna cu marmora templului tău. Silabele și ele se îndepărtează iar eu nu mai văd nici o șansă să aflu vreodată putința de-a-ți pune-ntrebarea pentru a cărei răspuns m-am născut totuși și eu... (secvențe) Ochiul din mijlocul triunghiului, ochiul acela căscat înspre sine dă să-și închidă pleoapele de parcă s-ar crăpa deja de noapte. Nu se poate, țip din răsputeri, n-ai dreptul s-adormi tocmai acum când inimii mele secătuite i se potrivesc, iată, veșmintele acestei realități mereu în derivă, mereu în sucombare. Nu se poate Nenorocitule, Inconștientule, Iubitule, n-ai dreptul să te-ascunzi în vis lăsând în amorțire ființele trupului meu deprinse oricum doar cu înstrăinarea. Te-am ales dintre geometrii, te-am poleit cu aur, te-am lustruit zi de zi, clipă de clipă cu degetele mele degerate-n iernile insomniei doar spre-a fi martorul candorilor promise care însă nici până azi nu s-au ivit, și-acum când buzele se opresc din împietrire prelungindu-se încet în surâs (poate vreodată chiar reușind a cânta) tu vrei să-ți încaleci dromaderul și să dispari în deșert? Nu pot accepta această decizie ucigașă, barbară. O să arunc cu pietre în tine, o să-ți astup neîncetat mormântul, fie chiar și cu inima mea, mereu înainte de-a te așterne în el; o să deviez toate razele înspre tine gonind întunericul pe care-ai îceput cu atâta îndemânare în jurul tău a-l zidi. Îți voi alăpta pruncii uitați pe prispă dinadins să se stingă cu tot laptele trupului meu, o să te ridic în toate ramele tuturor pereților vieții, te voi țintui în oglinzi și-n fiecare ciob în parte dacă-o fi să le spargi, voi spulbera valul pe care-l călărești înspre țărmul somnului râvnit. Nu, nu, nu! Nu acum, nu aici, nu tocmai acum, nu tocmai aici cânt reușesc, iată, pentru întâia dată și simultan, în ipostază de pasăre, în ipostază de pește fără greutate să mă transpun și fără nici o întrepătrundere vătămătoare: doar flacără fără nici o urmă de scrum... (autoportret cu NIROSA) Îngerul cel mulțumit de sine își impune și el hotarele azi până aproape de inima mea atinsă de grație și de uneltiri fecunde. Doar ție NIROSA îți dăruiesc acest perpetuum mobile care este Crinul cel alb din care-a picurat peste mine lumina la-nceputul timpului tău cel fără de chip pentru oglinzi, cel fără de geometrie aievea și cel fără de părinți. Mi te alătur așa cum ai alătura unui ochi lipsit de privire privirea. Poartă-mi pașii înspre Crinul tău... epilog (rugă) azi când crimele au nume frumoase și când stelele mucegăiesc nemilos înghesuite-n hambarele observatoarelor ce-aș mai putea să-ți cer în schimbul unui gând albastru? aș cerși un cub de alabastru dar veștile ce vin sunt nefalsificate cum că statuile mele zac deja înecate la margine de țărm azi când le cresc pruncilor dinți mușcători în pântec deja și când toamna nu mai are decor cu ploi năucitoare vin timid înspre tine vin implorându-te-ndelung răbdător din priviri să nu mai ștergi tabla cu acest burete-mbâcsit de ulei mereu înainte de a-mi expune și eu umila lecție-nvățată sub tei... (maritimă) obosită-i clipa să mai spumege valul și-amorțitul țărm totuna-i cu largul c-o daltă de zbor la maxim arcuit un albatros gigantic sparge în țăndări văzduhul furtuna-i un dulău mohorât răsturnat la picioarele tale prelungi te-apleci să-i dezmierzi neputința lăsând în colțul privirii să sângere fără-ndurare amurgul de ce iubito mă prefac în nisip? iată cum mă preling deja nu mai am călcâie iată cum mă preling prin clepsidră lărgindu-ți țărmul pregătindu-l parcă pentru un enorm naufragiu și-orașul meu e departe e stins e cuprins de sufocare iată altă victimă de-a ta ai vrut la mare ai vrut în val și-acum mă transparentizezi cu un singur gest de-al tău protocolar cum n-aș urî largul acesta când mă înlocuiește mereu... (cum să nu doară) cum să nu doară teaca cea fără de spadă și șarpele privat de aripi (și ce trist e și văzduhul izbit mereu de-aceleași păsări și de-aceleași raze) cum să nu doară această moară sedusă doar de vântul hain înnebunesc lucrurile în propriile firi neschimbătoare înnebunește aerul răscolit mereu de-același plămân cum să nu doară această umilă petecire de steag cu aceeași cârpă-nsângerată a prezentului lasciv cum să nu doară că tot săpând cu tot mai grele târnăcoape nu ne e dat să dăm nicidecum în ochii morților de vestita comoară a luminii de-nceput cum să nu doară bucuria acestei mame care n-are habar că născându-te tocmai încă un trup ți-a ucis... (spre siguranță) se ține umbra cu netrebnice și odioase crlige agățată de mine cu dinții mă țin fără să vreau de ceea ce stă prevestit în crâncen duel mi-e aripa cu aerul tot mai vâscos și intru-n raza radarului tău de parcă aș intra în carnea unei mame bătrâne și sterpe ar fi timpul să dorm puțin înainte de trădare înainte de-a fi săgetat de-a ta privire molipsitoare deși râul mi-e martor cum că picioru-mi gol trecându-l n-a lăsat în urmă această dâră de otravă care-a răsturnat fulgerător lumea scăpărătoare a peștilor m-am întors deci doar spre a respira nu însă spre a-mi îndoi genunchii am venit să fiu sigur că va rămâne-n stâncă spada pe veci împlântată... (tescuire aproape târzie) să mă bucur oare că ciorchini răscopți și ciclopici de materie vie mai atârnă încă-n via realității mele sau să-ndemn la pornire culesul c-un chiot azvâlit în sus teascul mă-mbie să nu mai pierd timpul prielnic unui buchet ales să curgă deci mustul în lipicioase șiroaie spre alcoolul definitiv... (încondeiere blestemată) îmi alunecă mâna din sânge când scriu pieptul de sub armură când îl reamintesc pe tata deși se pare că-i deja foarte târziu de-a mai da ordin să izvorască în fântână apa mi-e somn și ochii de tuș nu-s de oprit din încondeierea (a tot ce-n văz pot a reține) cu semne de nedescifrat vreodată... (a conta sau a nu mai conta) nu se mai știe cine pe cine-a sedus în cele din urmă și-n care parte s-a-nclinat cu adevărat balanța inimii desposedată de eden (mărturiile le mătură mereu un înger înaintemergător pașilor și privirilor noastre în continuă desfrunzire) și poate nici nu contează cât timp zăpezile-s încă albe în spectre iar răspântiile mai răzbesc să nască un drum oricum orice țipăt se oprește în stâncă și orice flacără respiră prin scrum - noi suntem jăratecul straniu și-amar fanta între două buze de pământ stingher de ce am plânge (înconjurați de-atâta rouă) cât timp nu se ascunde încă întru-totul zidul de firul cu plumb chiar dacă doar pe orizontală mai atârnă de-nțelegerea noastră tăinuidu-și elegant și cu-ndârjire noima suspicioasă copacul însă se răsfiră-n lumină mereu chiar dacă-n scorbură șarpele coace-n limbă veninul care poate foarte curând cu uitarea ne va reîntregi... (tocește-mi nervii dar nu mă lăsa însetat) nu-mi retrage narcoticul insomniei tocmai acum când ochiul iată stă căscat înspre adâncul luminii nemaiorbitoare și nu ridica din nou zidul de-ntrupare în clipa solemnă și capitală între pașii aceștia nupțiali care iată se-ndepărtează dansând de alcătuirea-mi reală am zăbovit în așteptare răbdător, am tescuit toți ciorchinii clipei fără să-mi fie dat să mă înaripez o singură dată măcar cu licoarea lor (despre care se spune că alungește aripile până la lună) am săpat tunel din mijlocul odăii pânâ-n grădină să nu te afle când băteau cu pumnii-n geamuri și uși plini de ură și deși în ochii lor mă profilam tot mai suspicios eu nu te-am coborât niciodată din flamuri nu te-am uitat niciodată afară-n potop îngenunchiat te implor nu mă deposeda de această unică șansă lăsând pleoapa să cadă ca o cortină între mine și adâncul care-ncet îndreaptă-nspre mine o alăptare ca de mamă adorată nu invoca în toiul acestei reînviate și multrâvnite primăveri ultimul act... (corpul în spirală) îmi manevram umbra spre centrul celei mai posibile amiezi însorite de parcă toată identitatea mi-ar fi fost deodată în mare pericol însă în drum spre pământuri sârme ghimpate-mi sfâșiau carnea fragilă de pe tâmple n-aveam însă timp alte hărți să desfășor pe genunchi goneam și mureau măcelarii de foame goneam și-n urma mea aureola precum o cometă cețoasă își desfășura dispariția zăpezile aveau febră și nu mai ningeau țeava de pușcă pe soldat îl devora iar eu pe mine fără putința-mpotrivirii mă rostogoleam disperat spre acest decor inodor insipit incolor imobil și totuși posibil de-atâta imposibilitate-n acțiune stai țipă deodată o trâmbiță mare cât tot văzduhul spre mine oprește-te strunește-ți firea nu vezi că roibul de sub tine demult a murit și doar copitele-i mai zvâcnesc precum o inimă zmulsă din piept și ținută în palmă oprește-te războiul s-a sfârșit chiar și fără tine chiar și fără învinși doar rana n-a uitat să-și deschidă larg pupila spre tine hai îngenunchează acum liniștit în odaia ei caldă și numărându-ți picioarele vei vedea că nu poți fi nicidecum omidă numărându-ți clipele zilele săptămânile lunile anii vei vedea că nu poți fi nicidecum fluture ascultă înspumarea valului e o iluzie doar liniștea cea nevăzută trage-n cântare fie ea cât de-adânc îngropată în el totu-i camuflare înțelege inima-i singura goană desăvârșită și singurul anotimp al lumii acestui trup deci nu-ți mai tot manevra în disperare umbra spre centrul celei mai posibile amiezi însorite umbra-i acasă oriunde chiar și atunci când refuză să te urmeze pas cu pas clipă cu clipă nu mai gonesc am răcnit nu mai pot goni am țipat cu trâmbița inimii spre trâmbița văzduhului și de-odată începu să se crape de ziuă neașteptat și-n inima mea care de data aceasta nu se mai lăsa ademenită de farmecul macilor năucitori ci de lanul cel aurit și copt de grâu... (idee) întru-totul seamănă iată piramidele-n deșert cu ideea mea de faraoni și inima cu cea de inimă însă mult mai mare mult mai încăpătoare atât de încăpătoare încât ar încape toți zeii cantr-un singur cult în ea iată cum ideea mea de inimă e însăși inima idee pe care refuz s-o mai schimb... (mulțimi vide) s-a-nfundat amarnic hamlet lumina prin scocuri curg iată uneltiri tot mai repezi și tot mai tulburi deși plouă cu reverențe și cu șoapte tot mai dulci de alint s-a-nfundat în ochii care-și vând în necontenire simțurile umbrelor acestui zid care oricum oriunde-ai fugi te va-nconjura cu sfâșierea fiarelor sale prea târziu ai tras semnalul de alarmă de ce nu te-ai pripit de ce n-ai scos cuțitul înainte de-a se îndrăgosti de teacă lătratu-ți prea lăuntric la lună se pare că n-a fascinat decât luna obosindu-o-n cele din urmă și-alungând-o-n cețuri de sânge ca-ntru-n laț de ce nu i-ai destăinuit și puntea bătută demult deși netrecută nicicând între inima ta scorburoasă și ofelia despre această rană pe care preabine-o vedeai cum înflorește aiurea s-a-nfundat amarnic hamlet lumina și adevărul geme și are febră și râie... (ca și când prunii) ca și când prunii n-ar fi încă izgoniți din rai își despletesc zăpezile deasupra mea și doar clipa cu picioarele ei nenumărate și lungi aleargă spre alcoolul viitor sporind fără-ncetare beția mea fără de leac... (eu singur) eu singur și numai eu port vina acestor teribile invenții de șine și roți întru desăvârșirea întrupării vitezei definitive ce desfrâu că m-am născut ce nerușinată îndrăzneală că sunt timpul ar fi rămas dormind în cușcă, n-ar fi ieșit niciodată în curte afară n-ar fi lătrat n-ar fi rupt lanțul și turbat pe nimeni cu siguranță n-ar fi mușcat... ........ volum aparut in Editura GALATEEA, 2004 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate