Dulcica, ochelarista aceea cu sânii imenși,
l-a cucerit pe marele Ra printr-o simplă,
copilărească, aș spune eu, destăinuire.

Cu patosul specific vârstei i-a mărturisit
câ are de gând să devină scriitoare,
chiar dacă se pricepea mai mult la baze de date
decât la catrene și ideea nemuririi în opera lui Blaga.

Își potrivea ochelarii pe nas, împingându-i
senzual cu vârful degetului arătător și-și
privea cu indiferență colegii de clasă,
gândindu-se (imaginația o ajuta totuși la ceva)
cum marele Ra o va fura de la părinți,
o va duce undeva, pe-o insulă pustie,
cu palmieri și muzică de Bob Marley,
unde va construi din salariul mizerabil
de lucrător la televiziune, un palat
cu zece etaje și piscină în formă de albatros.

În tot acest timp, El alerga pe holurile
mucegăite prin care-și scurgea nemernicile zile,
gândindu-se că da, va fi răsplătit totuși, uite,
există un Dumnezeu și dacă la vârsta lui
venerabilă reușește să-și încălzească nopțile
cu carne fragedă, de adolescentă naivă, atunci
de ce să se-mpotriveasca tocmai el, destinului?

Într-un epilog trist de toamnă târzie
s-au întâlnit, după o prea-lungă corespondență
de două săptămâni, așa cum stabiliseră la început,
ea purtând o bluză albastră, cu chipul strident
al lui Che Guevara peste nurii melancolici,
iar el o geacă fumurie ce se dorea a fi piele
pe care și-o cumpărase din economiile anului trecut
căci pe-ale anului acesta dorea să le cheltuiască
pe-o savarină fleoșcăită și-un Brifcor
la cofetăria din colț unde-și invitase aleasa.

S-au privit preț de câteva minute, scârba ei
vizibil întipărită pe buzele rujate strident,
dezamăgirea lui adânc încolțită în blugii
deveniți subit mai largi, după care au schimbat
numerele de telefon, el cu mâini tremurânde,
ea fără ochelarii ajutători, amândoi
la fel de grăbiți să ajungă în altă parte.