Ce frunză dreaptă,...
imi stă în vârf pe ram,
căt e de-naltă,...
și mi-e ultimul neam...

Mă uit la ea de jos,
nimic nu-mi pare mai frumos,
nici primăvara cu numerosu-i verde neam...
nu mi-e macar pe jumătate drag.

Îmi sorb strămoșii putreziți
de ultimul cuvânt...
ce mă ajută s-o mențin
și să mai fluture în vânt.

Cât de neputincios e acest cuvânt...
în fața unei frunze încă ne-ncrețite
careea ades îi bate prin minte,
un moale, simplu, vânt...

Sunt solitar,
și n-are cine să mă fluture,...
și poate e un dar,
din inima celui ce nu mai suferă...

Sunt iarăși fără nici un neam,
și nu-mi mai stă acum în față,
frunza,...de pe vechiul ram
stă acum la pământ,...șii creață...

10 noiembrie,20001.Gh.