agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-11-05 | |
cimitir-meteorit sau in-vers
astăzi ploaia a stins toate țigările, au rămas însă vocile de scrum și scheletul fumului, le strâng la piept de parcă le-aș fi născut eu însămi, persoana întâi devorează tot ce ar putea fi povestit. despre omul din perete cu domnișoara lui de pe genunchiul drept, despre moliile argintii rozând elegant și discret blana amintirii, despre scrisul în oglindă cuvinte stâlcite, răsturnate în oglinda care nu le poate înfrumuseța, numai tu poți să le atârni cercei și să le coși franjuri pe umeri nimeni nu știe ce cauți tu în text de fapt, ai alunecat poate o dată cu aluviunile conștiinței, cu inundația ce prăvălise ulucile gardului ploaia încă mai aplauda puternic propriul său spectacol în vreme ce eu, poezia și felia de pepene bârfeam, CA-ntre femei, absența și prezența succesivă a amintirii pe ecran straturile de timp se depuneau mereu, mereu peste fostul câmp de luptă în cele din urmă până și ploaia a asfințit întunericul tremura ezita să-și aștearnă și el cearșaful, cum îți așterni așa dormi sau așa te zvârcolești căutând ecoul unui sărut vechi înotând contra curentului adevărul e că omul din perete uitase (renunțase?) să vâslească printre cărămizi așa că pe domnișoara perfect sculptată o luase valul tresărise târziu când se afla deja iremediabil departe de orice suprafață de uscat traversa într-adevăr o perioada dificilă țigările erau ude și îngerii uitaseră versurile imnurilor de slavă iubirea se declarase pasageră domnișoara fuma furtuna sau raza ascuțită a stelei sau chiștoacele zilelor de Ieri, în funcție de anotimp. rememora etapele devenirii, ale construirii peretelui-fluviu, nici ea nu mai știa prea bine cum fusese, dar parcă după cum urmează (știu, ați putea spune că vorbesc cu prea multă ușurință despre asta): day one „uneori neliniștea poate fi atât de…dulce! (…) nu vreau să folosesc cuvinte mari…” zâmbet viclean. „te previn…să nu te îndrăgostești de mine!”. prolepsa prima cărămidă. day two cărămizi în progresie geometrică. „semnele mele vitale sunt în strânsă corelație cu frecvența vorbelor tale” (din perete) tâmple zvâcnind bănuitoare. adevăr strecurat printre scândurile gardului. „iubirea nu se poate învăța…se dăruiește!” … vals al zilelor. edificiul avansează. „tavanul mă strivește fiindcă m-am apropiat prea tare de îngeri” … day 100 (or so) zeci de cărămizi. fluturi. „cum poți fi atât de…eu?!” gândul mușcă sânii de marmură. se construiesc reciproc, un adam și o evă. fiecare „mâine” e un vis coborât în realitate. (lasă, zidarule, visul în pace, nu-i pune temelii!) cuvântul a dat buzna în ploaie cu tot cu fumul de țigară, paralizând bărbații din jurul zidului. săptămâni întregi. trup demolat de mângâieri în valuri. vânt cenușiu mirosind a presimțire. … the day when the Name rises from the Rain „te-ai plictisit de mine”. bătăi cu pumnul în perete. cărămizile încep să cadă, una câte una din sutele de mii. sânii se ofilesc. lucrurilor li se spune pe nume. în sfârșit. abia în sfârșit. cimitir-meteorit. sau in-vers profeția spune că ne vom cufunda dimineața mâinile în sânge ca să ne spălăm pe ochi și totul va fi pentru zadarnica memorie a statuilor goale…și totul va fi pentru ultima oară intonație schimbată, registru impersonal. nori ascunși în buzunar împreună cu ultimele cuvinte nevinovate cu mesajele din miez de noapte cu buclele ultimului înger jumulit de zidari bețivi cu sufletul găurit de cotoare de măr toate medicamentele dintr-o farmacie n-ar fi fost de ajuns să vindece cântecul pe care îl auzeam mereu, mereu, înmulțindu-se o dată cu celulele mele nervoase, crescându-și puii în interiorul meu, ca un animal refugiat într-o scorbură, o văgăună… nimic nu este ce pare a fi, vorbe uzate ca o pereche de blugi tociți. salvarea vine doar pe strada din spate, și-n loc de sirenă își anunță intrarea cu același cântec… bărbatul cu mașina gri începuse și el să cânte de parcă n-ar fi avut altă treabă; cânta și mă săruta pe gât, habar n-avea că sunt sătulă de atâta gri din cauza zidurilor de spital, habar n-avea… așa că l-am aruncat în lada de zestre, să escaladeze acolo rotunjimi printre perdelele de pe vremea bunicii, după care am apăsat pe accelerație și am pornit-o spre tine, și uite de-aceea acum ți se pare că sunt aici …noapte cu petale de crizanteme și nu mai pot decât să-ți povestesc despre femeia care îngropase parfumul de bărbat în palme și-și construise o fortăreață din pahare cu martini alb, nimeni n-ar bănui vreodată că era eu… invalizii de pe paturile acelea de spital își continuă și astăzi refrenul scorojit, au cârpit lenjeria veche cu partituri din pielea acelui cântec dintotdeauna… și dacă ți-ai încuia pentru câteva clipe privirea undeva, ai conștientiza că simțurile rămase își scot trupurile din paharele cu martini și se cuibăresc printre microbi și mașini gri. în parcare fusese întotdeauna liniște, dar în seara aceea mi se părea că a sosit vocea ta și a tras pe dreapta aducându-mi medicamente și fluiere. leac pentru singurătatea în doi, în trei sau în câte/câți sunt(em) de fapt. apoi am adormit. adorm. continuă tu dacă mai poți. Notă: text scris împreuna cu Roxana Eichel |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate