Spovedanie

Fii bun, părinte, și pentru mine,
Te roagă la bunul Dumnezeu,
Păcatele, ce le-am făcut să-mi ierte,
Că am fost tânără și fără de credință,
Și n-am crezut că voi plăti în viață,
Cu aspre mustrări de conștiință.

Aproape cu toate cele rele pământești,
Părinte, am greșit și-am amânat mereu,
Să cer, lui Dumnezeu iertare,
Acum genunchiul inimii îndoiesc,
Și un grăunte cer să-mi dea ,
Din mila lui cea mare.

Căci am iubit prea mult și am greșit,
Când n-am iubit, râvneam să am iubit,
Când singur-am rămas, deși nu mi-am dorit,
Cu cei din jur m-am făcut tare rea,
Și inima în lacrimi de dor mi se îneca,
Să nu se vadă, cât m-am ostenit.

Și ce să fac, părinte, căci singură prostesc,
Tot ce-i frumos și bun în lumea asta eu iubesc,
Știu că îmi spui, că-l am pe Dumnezeu,
Dar cât trăiesc aicea pe pământ ,
Eu am nevoie și de iubire omenească,
Și știu că judecata-mi va fi aspră.

Căci din păcatul părinților eu m-am născut,
Și cu păcat pământul mă primească,
Sunt prea slabă și nu pot ține piept,
La atâta slăbiciune omenească,
Iar alte lucruri, eu le-am făcut mai drept,
Și judecata domnului aștept, căci este dreaptă.
Mai vrei , părinte, să mă spovedești. ?
9- 09 -2003