Angela Furtună în dialog cu Bogdan Suceavă






PUNÂND LA CALE ISTORII




Stimate domnule Bogdan Suceavă, îmi place să cred că sînteți omul căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin. Sînteți matematician, assistant professor la Departamentul de Matematică al Universității Statului California, Fullerton, dar și un excepțional de înzestrat scriitor ce se manifestă deocamdată numai în teritoriul limbii române, dar cu un real succes atît la public, cît și la critică . Cum supraviețuiește, între cele două personalități puternice care va definesc statusul existențial, acel omenesc ce vă evidențiază ca o rara avis a culturii românești din epoca post-totalitară ?

--- Vă propun ca punct de pornire un enunț mai general: fiecare autor de ficțiune își datorează formația literară unui context cultural și unor experiențe personale. Atunci când ne interesează o carte de ficțiune, desigur ne interesează și ce fel de experiență i-a prilejuit autorului scrierea respectivei lucrări. Cartea are șanse să spună ceva abia dacă cititorii apreciază că autorul are legitimitatea și competența de a trata acel subiect. Ceva anume l-a provocat, i-a oferit prilejul de a ajunge la coerența literară necesară. Nu e doar experiență de viață, cred că e vorba de ceva mult mai mult. Pentru mine, cred că două experiențe au fost extrem de importante în plan formativ. Nu e chiar cea mai obișnuită cale de a deveni scriitor. Prima dintre aceste experiențe, în ordine cronologică, a fost cea a revoluției, acea suită de evenimente tragice urmate de schimbări sociale și politice, de Piața Universității, prin care am trecut zi de zi în drum spre Universitate, acea tragică desfășurare de fapte care a lăsat în urmă crime, fraude, accidente, minciuni și amăgiri. Din păcate, a fost o schimbare care a costat prea mult, în termen de vieți omenești. Nu trece zi fără să mă întreb dacă a meritat. Nu am uitat nimic și nu voi putea uita vreodată. Cea de-a doua experiență determinantă pentru mine a fost cea a studiilor de matematică, atât cele de la Universitatea București, cât și cele de la Michigan State University. Am trait niște ani extraordinari la East Lansing, atât în perioada de început, cât am luat cursuri și am trecut examene, cât și în perioada când mi-am scris teza. Am avut parte de un coordonator de doctorat extraordinar, atât în plan uman cât și în plan academic. Din această experiență am ieșit transformat. Anii de la East Lansing au avut și multe consecințe literare. Am scris foarte mult în perioada aceea, și nu am publicat decât o parte... Nici un cuvânt din ceea ce scriu acum nu e așezat pe hârtie la întâmplare, nici o extravaganță stilistică nu e în textele mele nejustificată. De fapt, după ce treci prin procesul scrierii unor lucrări de cercetare, a unei teze de matematică, parcă nu mai e așa de ușor ca înainte să umpli hârtia. Te gândești altfel la fiecare semnificație, ajungi să analizezi fiecare virgulă, e un proces mult mai laborios, îți asumi altfel responsabilitatea actului literar. Probabil că scriu mai greu, deși pe hârtie totul ajunge să pară atât de simplu... M-am bucurat atunci când o observație critică recentă arăta despre una dintre cărțile mele c-ar trebui citită simplu și ușor. Remarca mi s-a părut amuzantă... Mi-a luat foarte mult până am ajuns la acest simplu și ușor. La 17 ani scriam la fel de mult, dar rezultatul muncii mele se citea complicat și greu... M-am bucurat să aud că anii m-au făcut mai puțin toxic.
Așadar, perioada de la East Lansing a fost pentru mine foarte intensă. Îmi aduc aminte că în primăvara lui 1999 m-am întors în birou de la o oră de curs. Era cursul de geometrie riemanniană – și am ieșit de la oră având în minte o idee de poveste. Nu știu de unde a răsărit, pentru că la curs nu fusese vorba de nimic de acest fel. Discutasem despre analiză armonică pe varietăți. Era în grupul nostru o neobișnuită intensitate a gândirii, a imaginației, o atmosferă de neobișnuită fertilitate. A trebuit să scriu povestea acolo, atunci, pe loc, în birou, unde de obicei făceam matematică. Mi-a luat cam cinci ore, dar la finele acelui interval de timp o aveam gata. E primul text din Imperiul, se numește Să auzi forma unei tobe. Într-o altă poveste din ciclul Imperiului e vorba despre Wonders Hall, unde am predat în două semestre, la finele anilor `90. Anumite fapte menționate în textul de ficțiune sunt inspirate din realitatea de la East Lansing: în Wonders Hall au descoperit într-o primăvară cadavrul unui fost student închis într-o camera frigorifică. În textul intitulat Celălalt asediu, prima nuvelă din volumul Bunicul s-a întors la franceză, e vorba despre o tânără instructoare bolnavă de o maladie incurabilă. Și aceasta e tot o istorie care pleacă de la un fapt pe care l-am auzit la East Lansing. Toate aceste puncte de plecare, semnificative pentru mine în sens literar, sunt de nedisociat de experiența matematică. Am produs aceste texte de proză tocmai pentru că am trecut prin această experiență universitară, ca matematician. Și această experiență, într-un sens profund, încă nu s-a încheiat, deși am plecat de la East Lansing. Și acum sunt implicat intens în viața universitară și editorială din domeniul matematicii.

Narcisic încă de la începuturi, în “Teama de amurg”(1990) și “Sub semnul Orionului” (1992) visați la o mîntuire prin “religia artei”. Cheia nicasiană a scrierilor dumneavostră timpurii era evidentă: omul e ceva care se definește neîncetat. Cum vedeți astăzi, la distanță față de primele apariții, omul deplin instalat în sinergia arhaismului și a dezvoltării tehnologice, adică omul clipei eterne din societatea postmodernă ?

--- Adevărul e că atunci când am scris acele prime doua volume știam prea puțin despre procesul formativ al artistului, deși tema aceasta e dominantă în romanul Sub semnul Orionului. E o problemă dificilă, pe care mi-am pus-o la douăzeci de ani, și care, probabil, ar fi necesitat ceva mai multă experiență de viață. Sub semnul Orionului e o încercare de a modela și de a povesti devenirea artistului, ca o transformare influențată mai mult de tragediile și frustrările personale decât de școală, formație culturală sau de alte evenimente. Experiența pe care am trăit-o ulterior a fost fundamental diferită, mult mai intensă și mai revelatoare. Volumul Teama de amurg, apărut în decembrie 1990 și lansat în martie 1991, poartă nucleul ideii literare care a stat la baza reunirii textelor în Imperiul generalilor târzii și alte istorii. Am căutat să identific acel atom al narațiunii, cea mai mică particulă narativă, fragmentul care narează și care poate semnifica ceva, să exploatez la maximum potențialul fragmentarului, așa cum aforismul reușește în sfera reflecției. Cred că abia cu Imperiul am reușit ceea ce mi-am propus, și vreme de mai bine de un deceniu am încercat, am testat, am studiat - particulele elementare ale narațiunii. Ca să răspund întrebării Dvs. despre vremurile noastre atât de tehnologice, ceea ce am încercat eu să fac în literatură nu are nimic de-a face cu noile explorări multimedia de azi... Am încercat să spun povești. E genul de agendă literară care depinde foarte puțin de mode, de simultaneitatea cu era tranzienței (vorba lui A. Toffler) și cu momentul istoric.

Vă caracterizează o anume atitudine aristocratică și omniscientă față de realitățile vieții culturale românești și cele din afara României: lumea are legi de mișcare ușor de identificat și de influențat, evenimentele au logica lor de a irumpe, politica și politicianismul hipnotizează grămezile umane. Bogdan Suceavă există însă ca punct stabil care ne ajută să ne bucurăm de tot ceea ce există (dar și T.S. Eliot spunea: “At the still point of the world”). Atît în presa culturală scrisă ( Timpul, Dilema), cît și în cea exclusiv electronică (Respiro, AgoraOnLine), discursul dumneavoastră pare discursul unui om fascinat de reîntoarcerea tragicului în lume, prin coexistența decadenței cu o renaștere globalizatoare. Dar, vă întreb, pînă unde și pînă cînd veți putea rămîne în starea de fascinație ?

--- Până la sfârșitul poveștii. Trăim cu toții o utopie în plan cultural, una mai degrabă ilogică: ideea că literatura încă mai are sens, că merită să te bați pentru stil, pentru grație – în limba română. În condițiile unor mari dificultăți ale pieței de carte, e oare greșit că ne continuăm căutarea? De la Varlaam încoace, se tot întâmplă să fie scriitori de limbă română care scriu în altă parte a lumii, și acum se întâmplă să fie prima oară când ei sunt departe, dar legăturile editoriale nu sunt tăiate, limba literară e aceași, și e perfect plauzibil ca explorările din interiorul literaturii de limbă română să poată fi elaborate și în alte părți ale lumii. Căutarea aceasta e ceea ce contează, este contribuția unui scriitor la spațiul său literar. E vorba de stilul pe care reușește să-l construiască, de subiectele pe care reușește să le abordeze în mod credibil, de atenția pe care reușește să o atragă. Singura competență pe care mi-o revendic e aceea de povestitor și mi-aș dori ca după aceste contribuții să fiu judecat întâi de orice altceva. Am sentimentul că în proză reușesc cel mai bine să mă exprim, să-mi dau măsura. Și istoriile mele nu sunt doar tragice, ar fi păcat dacă s-ar înțelege asta...
Cititorul român nu e obișnuit să fie răsfățat... Cititorul român a fost bombardat cu tot felul de explozii ale eului, din partea a tot felul de veleitari ciudați care se doreau scriitori. A venit vremea să i se ofere mai mult decât i se cere. Să i se ofere plăcerea lecturii, în timp ce i se cere încredere. Pentru ca o propunere literară, o carte în librărie, are nevoie de încrederea cititorului...

Ați fost creatorul și, pentru mult timp, moderatorul discuțiilor din grupul nadir_latent de pe Yahoo, axat pe problemele literaturii contemporane. Mai ales în a doua calitate, era evidentă arta domniei voastre de a reseta și restarta periodic starea de inițiere a polemicilor. Acele dialoguri, purtate între măști rituale parcă, ne amintesc de vorbele lui Socrate: “Cele mai mari binefaceri vin de la nebunie”. Parafrazînd un sociolog în vogă, este evident uneori că “demența rituală, acceptată și integrată, poate fi considerată un mijloc « funcțional » de a face individul și societatea să dea tot ce au mai bun”. În general, cei ce discută pe nadir_latent se revoltă, de fapt. Iar cel ce se revoltă este, pe termen lung, un element cheie al echilibrului. Să fie aceasta calea de urmat de la anomic la canonic ?

--- S-a încetățenit cumva prejudecata că cei ce discută pe nadir_latent se revoltă. Au existat diverse remarci surprinzătoare în presă. Nu e neapărat așa. Cred că pe nadir (care există din 10 decembrie 2000) se întâlnesc mulți dintre cei care construiesc. Editura LiterNet s-a format în primăvara lui 2001 dintr-o discuție pe nadir, și a obținut până acum trei nominalizări la premiile Asociației Editorilor din România. Respiro a plecat și s-a promovat de pe nadir, iar în trei ani de la lansare a ajuns să organizeze happening-uri la New York, așa cum s-a întâmplat pe 31 ianuarie 2004, și să realizeze o antologie de proză, apărută la Editura Dacia în primăvara lui 2003, care a reținut atenția în mass media din România. De fapt nadirul a surprins un fenomen mai amplu: o evoluție literară în paralel cu diverse călătorii în lume ale unor autori români care au părăsit țara începând cu anii `90. De acum, se scrie literatură română nu doar în București și la Iași ori Cluj. Se scrie literatură română, cu egală competență și legitimitate, și în mediul de limbă română din Israel, și în cel din S.U.A., Canada, Australia sau Noua Zeelandă, în diverse locuri din Europa de Vest. Aceasta e noua geografie a literelor românești, și evoluția aceasta e o parte a unui proces mai amplu din perioada globalizării. E un fenomen pe care nu cred că literatura română l-a mai experimentat până acum, la o asemenea amploare. Cred că s-a întâmplat ca nadirul să apară într-un moment foarte interesant. Am toată aprecierea pentru moderatorii actuali ai proiectului, care l-au preluat în noiembrie 2003, Dan Mașca și Clara Nicollet. E un proiect pe care acum nu-l mai administrez și nu-l mai dezvolt eu. Mi-am precizat poziția despre nadir într-un articol din lunarul ieșean Timpul (publicația mea culturală favorită), de la finele anului 2003.

Una dintre replicile favorite ale domniei voastre ar putea fi rezumată la formula :”Să nu ne facem iluzii”. Păreți un om foarte resemnat atunci cînd priviți lumea scriitorilor români. Și, mai mult decît resemnat, chiar dezgustat. Este doar o luciditate de român timpuriu dezamăgit, sau o clarviziune de personalitate reală a elitei exilului românesc(adică a acelui exil ales ca formă necesară de eliberare și libertate) ?

--- Nici vorbă, nu aș putea spune vreodată că sunt resemnat sau dezgustat de lumea scriitorilor români. Îmi pare rău dacă am lăsat vreodată o asemenea impresie... Lucrurile merită nuanțate. Sunt anumite fapte și anumite întâmplări care m-au dezamăgit, dar nu aș merge pâna la a formula judecăți generale pe baza lor. E adevărat că nu-mi place să-mi fac iluzii, că nu aștept de la realitate mai mult decât ea ne poate oferi. Găsesc lumea literară românească interesantă, fascinantă, plină de surprize plăcute. Am descoperit că există editori foarte bine pregătiți profesional, scriitori extraordinari. Nu sunt mulți, dar există, și asta e o mare bucurie pentru mine. Alături de acești oameni merită să lucrezi. Datorez acestei lumi literare formarea mea. Iar echipa redacției Respiro, alături de care am lucrat vreme de trei ani, m-a ajutat cu un feedback continuu asupra scrierilor mele. Această echipă de extraordinară calitate aparține tot lumii literare românești. E adevărat că în jurul spațiului literar, în general, există și mulți aflători în treabă, dar cât ar putea ei să ne tulbure?...
Cât despre exil, despre care exil să fie vorba? Sunt în contact cu sute de oameni interesați în evoluțiile literare din spațiul de limbă română de azi. Nu e nici o exagerare în asta: sute de oameni. Nici una dintre temele literare pe care le-am abordat eu în Năluci și portrete, în Imperiul generalilor târzii și alte istorii sau în Bunicul s-a întors la franceză. Istorii (cele trei cărți publicate de când am plecat din România, apărute în 2001, 2002, respectiv 2003) – nu sunt specifice literaturii exilului, cel puțin nu în termenii în care am putea caracteriza această literatură, așa cum o știm de dinainte de decembrie 1989. Autorii care publică în Respiro, deși unii dintre ei nu trăiesc în România, nu scriu texte care să poată fi privite ca fiind în prelungirea literaturii scrise în exil, în perioada 1945-1990. Exilul nu mai înseamnă azi „eliberare și libertate”, așa cum sugerați Dvs., ci doar o locație diferită de una aflată în interiorul hotarelor țării, în sensul cel mai simplu al cuvântului. Nu înseamnă o ruptură de public, de evoluțiile limbii literare, o evoluție stilistică distinctă, sau eventual o literatură cu teme specifice. Nici vorbă de așa ceva.

“E o datorie patriotică să plecăm din România, dacă vrem să facem cultură română. Iar dacă nu se poate să plecăm de tot, cel puțin plecarea de lîngă focarul de infecție e o datorie la fel de patriotică”, spunea recent Bogdan Suceavă unui interlocutor fără chip, după ce îl mai temperase și cu pilula “totul e pierdut”. Cu această replică ați devenit, după părerea mea, un bărbat foarte bogat . Unde se află, de fapt, România culturală originală a mileniului III? Unde se mai află limba română? Sînt ele pe marginea prăpastiei, vor dispărea imediat sau sînt gata de a renaște?

--- Da, am spus toate acestea, și nu o singură dată. Aceasta este, desigur, o metaforă. Cred că e de datoria noastră să ne îndepărtăm, și la propriu, și la figurat, de ceea ce ar putea fi descris drept „focar de infecție”, de ceea ce înseamnă trafic de influență, alterare a valorilor, distorsionare a spațiului cultural. Am spus-o ca să atrag atenția asupra gravității acestor fenomene, pentru a sensibiliza pe cei cărora le pasă, pentru cei cărora încă le mai pasă. Mi se pare foarte important să fim conștienți că tinerii de azi pot oricând opta pentru o evoluție în câmpul altei culturi. Oare de ce aleg tot mai mulți tineri de valoare să-și continue studiile în alte universități decât cele românești? Simpla opțiune pentru contribuții în câmpul culturii române e o dovadă de curaj. Dacă ne interesează evoluțiile din spațiul românesc, dacă ne pasă, atunci nu ne putem permite să ignorăm acele lucruri care schimonosesc atât de mult lumea românească. Nu putem fi indiferenți la faptul că membri ai unor comisii desemnate de Ministrul Culturii și Cultelor își finanțează propriile lucrări sau își premiază colaboratorii din banul public, și că astfel de lucruri se perpetuează an după an, până ce ajung să fie considerate firești. E regretabil că există tot felul de înțelegeri și de bartere în lumea literară, în lumea culturală în general, că se practică de către unele mici grupuri de interese un soi de segregare pe bază de generație literară sau de opinie politică, și că acestea nu sunt decât reflectările unor fenomene mai generale, care au loc la scara întregii societăți. De ce ar fi altfel lumea literară? În dialogul pe care Dvs. îl aminteați, am spus că totul e pierdut, dar am invitat să lucrăm mai departe. Totul e pierdut, de unde rezultă că trebuie să lucrăm mai departe. Cred sincer că vom apuca ziua când va fi altfel. Sunt foarte dezamăgit de faptul că în Ministerul Culturii și Cultelor nu lucrează nici un scriitor (cum sublinia recent în Evenimentul zilei Mihail Gălățanu). Sunt fericit că mă aflu în afara traseelor aranjamentelor. Marele meu noroc a fost că am putut scrie literatură română, în ultimii opt ani, în Statele Unite. Am avut parte de medii academice al căror cadru moral m-a făcut să mă simt confortabil și am putut lucra într-o atmosferă extrem de propice.
Probabil întrebarea Dvs. (unde se mai află limba română?) face trimitere la cunoscutul interviu cu Alex. Ștefănescu, interviu acordat Iolandei Malamen în Ziua, la începutul lunii septembrie 2003. Dânsul spunea acolo: Cultura românească n-are viitor. Nu pentru că n-ar merita să aibă, nu pentru că ar fi victima unui complot internațional, ci pentru că a pierdut în competiția cu alte culturi, susținute de economii mai puternice. Nu mi-e ușor să spun asta, nu doresc asta, dar nici nu e în stilul meu să mă mint, numai pentru a-mi asigura un confort sufletesc. Va dispărea și limba română, pe care o iubesc mai mult decât pe mine însumi. Va dispărea după moartea mea, însă asta nu mă consolează. Când seacă un râu mai rămân, temporar, în albia lui, câteva bălți, în care se îngrămădesc peștii dornici să supraviețuiască. Noi, scriitorii români, ne înghesuim într-o asemenea baltă. Va seca și ea, în patruzeci-cincizeci de ani... Asta a spus dl. Alex Ștefănescu, și tot dânsul a dat un răspuns în același interviu: Ideea mea este că, așa stând lucrurile, trebuie totuși să ținem sus steagul, până în ultima clipă. Să avem conștiința împăcată că totuși am încercat. Poate că istoria ne va face o surpriză (așa cum a fost cu prăbușirea comunismului, care părea de neclintit). Poate că la un moment dat, din senin, superioritatea economică va înceta să fie, în lume, atuul suprem al unei țări. La vremea respectivă acest interviu mi-a reținut atenția. Nu am privit pasajele de mai sus ca pe o profeție, ci drept un întemeiat semnal de alarmă. Dl. Ștefănescu avea dreptate să atragă atenția asupra aspectelor amintite mai sus... Lucrurile nu trebuie luate în tragic. Câtă vreme mai avem cititori, câtă vreme cărțile ni se vând la târgurile de carte și în librării sau sunt descărcate de la LiterNet sau Respiro, nu avem nici o motivație să nu ne continuăm căutările literare. Dacă avem ceva de spus, dacă va exista originalitate și substanță în cărțile noastre, nu am nici o îndoială că ceea va trebui să dăinuiască – va rămâne. Anumite contribuții sunt independente de limba în care au fost gândite și produse inițial. Dacă va fi ceva ce o să merite efortul, cărțile care au sens vor fi traduse și păstrate. Nu asta ar trebui să fie grija noastră. Ar fi mai bine dacă preocuparea noastră ar fi reușita unor construcții literare solide, texte scrise azi, care să ofere garanții cititorilor. Să îi motiveze să investească timp și încredere în autorii de care s-a auzit în ultimii ani. Noi avem de rezolvat o criză locală de credibilitate, față de publicul de azi...

În vremea din urmă, tema exilului a ieșit la suprafață ca un tărîm fascinant, dar aproape necunoscut și neexploatat sub dictatură. Unii, însă, de coloratură xenofobă și naționalistă ( și să recunoaștem că acestea sînt două dintre maladiile spiritului românesc actual ) agită această temă ca pe un năvod în care peștii (din cei mici, de obicei) sînt împiedicați să străluceasă la lumină. Dar mai există exil ? Povestiți-mi cum ați descoperit pe cale experimentală că exilul nu există, de fapt…

--- Sunt încă acasă în România. O Românie culturală, literară, în sensul cel mai creativ al cuvântului. Am tot ceea ce îmi trebuie: am un feedback foarte bun din partea unor editori extrem de competenți, am reușit să rețin atenția unor critici a căror opinie mi se pare semnificativă, și am trezit interesul multor cititori. Am schimbat mesaje de e-mail cu foarte mulți oameni, și am apreciat opinia literară a fiecăruia dintre dânșii... Exilul a fost în vremea cortinei de fier cu totul altceva. Dați-mi voie să vă propun spre discuție un text semnificativ, aparținând lui Czelaw Milosz, scris inițial în engleză și publicat în Books Abroad, în 1976. Într-un fragment intitulat Paradigmă, Milosz prezintă astfel condiția scriitorului exilat: Era conștient de misiunea lui și oamenii-i așteptau cuvintele, dar el nu avea voie să vorbească. Acum, în locul unde trăiește el, e liber să vorbească, dar nimeni nu ascultă și, mai mult, el a uitat ce avea de spus. Aceasta era situația exilului în 1976. Iată că, la doar câteva decenii mai târziu, nu mai discutăm despre exil în aceiași termeni. După schimbările politice din 1989, parcă nici despre misiunea scriitorului nu mai discutăm cu același aer de gravitate. Nici o nuanță de genul sunt suflet în sufletul neamului meu... Lucrurile s-au schimbat. Murakami și-a scris o parte a operei departe de Japonia, iar Eugenides a câștigat Pulitzer-ul lucrând la roman la Berlin. Ideea de exil nu mai înseamnă restricție, drum de neîntors, tăcere. Nu se mai poate discuta în termenii propuși de Milosz: el a uitat ce avea de spus. E o foarte mare diferență. Scriitorii de azi frecventează aeroporturile mai des...

L-ați admirat mult pe părintele Stăniloaie și există în acest sens o evocare minunată pe care i-o faceți amintindu-vă acea zi de acum 10 ani, cînd D-sa v-a dat semnătura pe volumul V al Filocaliei: “E personalitatea culturii române care m-a uimit probabil cel mai mult (…) Pentru că trăia autentic ceea ce lucra. Nu era doar știința de carte, rece construcție scolastică, ci indivizibila unitate între convingerile profunde și munca de fiecare zi”. Nu cumva, în opoziție cu acest model exemplar, românii nu dau dovadă decît de vocația inautenticului, a ideii încremenite în proiect? Și, extrapolînd: cultura română nu este ea sublicitată de toți acei (prea mulți) scriitori și intelectuali ce nu prea cred în ceea ce fac ?

--- Am admirat la părintele Stăniloae capacitatea de a lucra cu extraordinară abnegație în condiții de adversitate culturală și politică. Nu putem spune că a beneficiat de un context politic favorabil, pe durata importantei sale strădanii. Și totuși, în ciuda a tot și a toate, a lucrat cu o pasiune și cu o inteligență extraordinară. Asta îmi place cel mai mult. În timp ce parte a intelectualității noastre se mlădia ca trestia, alții își vedeau de ale lor, fără a lua seamă la ale lumii lucii mreje. Cât despre intelectualii care nu prea cred în ceea ce fac, superbă e punerea problemei în Contrabasul, piesa lui Patrick Süskind. Acolo e vorba despre un muzicant dintr-o orchestră simfonică, iar primele replici ale monologului sunt un elogiu al meseriei lui. El nu ezită să ne descrie entuziast ce important e contrabasul pentru orchestră. După câteva zeci de minute de confesiuni, ajunge să ni se destăinuie că își urăște meseria, dar că e prea târziu pentru a și-o schimba. Universitățile patriei sunt pline de studenți care nu intenționează să practice meseria pe care o învață. S-au eliberat zeci de mii de diplome degeaba. Avem medici care s-au făcut ziariști, ingineri care s-au făcut agenți de vânzări, fizicieni sau matematicieni care fac orice altceva. Și, culmea, oamenii aceștia știau încă din vremea studiilor că nu își vor practica meseria. E o întreagă lume plină de personaje care își schimbă opțiuni fundamentale cu ușurința cu care ne schimbăm cămașa. E și adaptabilitatea o calitate, desigur, dar oare nu exagerăm puțin, noi, românii? În multe privințe, pentru intelectualitatea românească fiecare zi e un nou 23 august, plin de surprize și de schimbări de tabără combatantă, de trasee de drum, de planuri. Să urmărești într-o astfel de lume „disputele de idei” este, desigur, o experiență de un amuzament infinit. Mă întreb dacă nu cumva România din anii `30 nu era ceva mai serioasă... Probabil că nu, dacă citim atent jurnalele care ne-au rămas din epocă... Probabil că flexibilitatea noastră e un invariant...

Dacă Liviu Antonesei susținea că menirea intelectualului este aceea de a spune Nu (în timp ce Michel Maffesoli susținea că artistul este cineva care are curajul să spună Da), domnia voastră păreți a vă număra printre cei ce consideră că, în această chestiune – evident una care ține de morala vremurilor, ar trebui obligatoriu ca scriitorilor să li se alăture universitarii români. Sînteți unul dintre membrii fondatori ai Forumului Academic Român, for ce și-a legat numele (și) de o anumită formă de condamnare și combatere a nepotismului, a corupției din universitățile românești. Cît de optimist ați rămas privind șansele acestei intreprinderi?

--- Chiar așa s-a și întâmplat, Studiul Forumului Academic Român a fost susținut întâi de toate de scriitori. Liviu Antonesei a semnat susținerea în prima zi, și a comentat textul într-un inspirat editorial din Ziua de Iași. Daniel Vighi a dedicat subiectului nu mai puțin de patru articole în Dilema. Carmen Mușat s-a alăturat grupului de inițiativă și a înlesnit publicarea integrală a textului în Observatorul cultural, în numărul dublu 199-200. Materialul a fost excelent primit de scriitori. Activitatea mea, ca membru al grupului de inițiativă a Forumului Academic Român, a încetat în decembrie 2003; am considerat că este potrivit să las alți matematicieni și alți scriitori să continue proiectul și să se pronunțe asupra temelor aduse în discuție. Eu mi-am făcut datoria, în perioada în care am contribuit la elaborarea Studiului F.A.R.. Concret, sunt perfect conștient că nu se va obține nimic pe termen scurt. Deși până în 2005 vor trebui făcute anumite modificări structurale la nivelul învățământului universitar, pentru a se armoniza activitatea academică din România cu cea de pe plan european, sunt foarte sceptic în ceea ce privește capacitatea mediului universitar actual de a se scoate din starea de criză. Unul dintre motivele cele mai puternice ține și de stuctura finanțării învățământului superior din România. Ofertele de slujbe din România în mediul academic sunt mult sub oferta pieței internaționale. E indecent ca o sarcină de predare de 10-12 ore pe săptămână la nivel de învățământ superior să fie plătită sub 2.000 de Euro.Un conferențiar universitar ar putea fi plătit de cincisprezece ori mai bine în străinătate. De ce n-ar accepta el o ofertă din altă parte, fie aceasta o țară din lumea arabă, sau una de la Antipozi? Chiar dacă nu va schimba lumea, Studiul F.A.R. tot a avut un efect. Pe termen îndelungat, majoritatea universitarilor români au devenit conștienți că, mai devreme sau mai târziu, performanțele lor vor fi analizate și evaluate după norme acceptate pe plan internațional. Îți trebuie o doză mare de curaj să te (mai) faci că faci cercetare: mai devreme sau mai târziu te va prinde cineva, și nu o să fie plăcut. Cei care observă primii sunt studenții. Va veni ea vremea când nu o să se mai poată ca o diplomă de la Ștefan Gheorghiu să mai poată fi convertită în orice, sau când o reputație clădită în codru să servească la clădirea unei poziții publice sau a unei catedre universitare. Știați că în România a fost posibil ca, din contabil la un fost I.A.S., cineva să poată ajunge în zece ani de la revoluție Rector? Parcă ar fi vorba de colegiul acela de unde pot absolvi și dislexicii din romanul Hocus-Pocus, al lui Kurt Vonnegut, Jr. Așadar, pe termen lung, Universitatea românească va fi nevoită să evolueze către o formulă anticipată azi de unele universități din aceași arie geografică, care se străduiesc să facă oferte de slujbe compatibile cu piața internațională a domeniului. Fără oferte competitive pentru cadrele universitare, toți cei care vor putea să plece vor pleca. Și, să privim lucrurile cu luciditate, nu se poate învățământ de calitate pe gratis. Până când sistemul universitar românesc va ajunge la un format care să finanțeze calitatea, un format care să garanteze salarii competitive pe plan internațional, mai e un lung drum de parcurs, un drum a cărui lungime depinde și de evoluția mentalităților. Mulți dintre studenții de vârf au părăsit deja România. E probabil și o reacție de neîncredere față de un sistem de educație care are tot felul de lacune structurale. Într-un recent interviu acordat Evenimentului zilei, Mihai Manea, component al echipei de competiție Putnam a Universității Princeton, a spus că performanțele la Olimpiadele Internaționale de Matematică de către unii concurenți din România nu sunt obținute grație sistemului de învățământ românesc, ci în ciuda lui. L-am felicitat pe Mihai Manea pentru aceasta formulare admirabilă: eu cred că așa este.

De mai bine de trei ani sunteți editor-referent la e-publicația care încasează grosul de producție originală în proză și poezie pe web. Această experiență v-a prilejuit evidențierea unor diferențe mari între literatura tipărită și cea publicată în ediții electronice? Se poate vorbi de segregații, de tendințe generaționiste, de diferențe mari de calitate, de mode, de posibilitatea reiterării pe net a tuturor aspectelor criticabile din viața clasică a scriitorilor și a cărților lor închise între coperți de carton ?

--- Comentatori mult mai avizați decât mine au observat că e vorba despre aceeași literatură, produsă, sau mai degrabă difuzată și prezentată, în formule diferite. Că literatura care se publică în periodicele de pe internet e comparabilă valoric cu literatura publicată în periodicele tradiționale, asta se poate demonstra ușor: există cărți care au primit unele distincții și care au fost publicate inițial în e-revistele românești. Acesta ar trebui să fie un argument suficient. Să nu folosim cuvinte mari, să nu spunem că e o revoluție, dar nu se poate să ignorăm această noutate. E o importantă schimbare în formula editorială. Da, aveți dreptate să puneți o astfel de întrebare, există diferențe de calitate între diversele situri. Chiar și în programul editorial al LiterNet-ului, probabil cel mai cunoscut editor de pe web, nu toate cărțile au aceeași valoare. Am spus asta și într-un interviu la Radio România Internațional, și am mai spus că este de înțeles: toate începuturile de drum sunt astfel, cărțile editate la început nu sunt toate de top. Oricum, eu nu am observat tendințe de separare pe bază de generații în interiorul comunității literare de limbă română care publică pe web. Probabil e un fenomen care va apărea mai târziu. Domeniul e mult prea nou, abia dacă a împlinit un deceniu... Iar dacă e vorba de e-cărți românești, cred că putem vorbi despre asta abia după toamna lui 2000, când a apărut prima Antologie Noesis. Istoria aceasta e încă foarte recentă.


În noiembrie 2003, ați participat în SUA la Conferința anuală a traducătorilor literari din America, fiind invitat de organizatorul secțiunii de literatură română contemporană, în rol de exemplar literar de ultimă generație. Ați avut succes, ați demonstrat că istoriile din „Imperiul generalilor tîrzii și alte istorii” seduc și au valoare și peste ocean, după ce cartea deja a fost încununată de succes în România: nuvela care dă titlul volumului a fost premiată cu Premiul I la Secțiunea Purgatoriu a Concursului Nemira în 1993, iar întregul ciclu de nuvele a fost nominalizat pentru Premiul Uniunii Scriitorilor pe 2003 la secțiunea Proză, premiată cu Premiul Copyro oferit de Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor, nominalizată la Premiile Asociației Scriitorilor din București în septembrie 2003. În fond, cu „Imperiul…” ați cucerit definitiv un imperiu al așteptărilor criticii și publicului. Este cartea ce impune în cariera dumneavoastră un prag psihologic important. Ce credeți acum despre succes? Nu a început să vă fie teamă de succes ?

--- Nu aș fi publicat nimic dacă n-aș fi crezut că am ceva de spus. Resimt bucuria autentică a scrierii unor texte de ficțiune. Scriu pentru că îmi place, și aici ar fi multe de povestit. De fapt, scrierea unei nuvele sau a unui fragment de roman e ceea ce mă bucură cel mai mult. Nu urmăresc reușita în sensul sugerat aici de Dvs., ci urmăresc un alt gen de succes: comunicarea acestei bucurii literare. Aș fi fericit dacă cititorii ar parcurge aceste texte cu plăcerea cu care eu le scriu. E un joc de seducție și de comunicare, parte a ceea ce ne atrage către literatură. Cu toții începem ca cititori... Sunt și acum un devorator de romane și de nuvele, și o fac cu sinceră bucurie. Singurul succes pe care mi-l doresc cu adevărat e să scriu cărți care să poată fi citite cu plăcere.

Poetul Bogdan Suceavă are de învins serioase capcane create de prozatorul Bogdan Suceavă. „Legendele și eresurile” apărute în 1995 la Editura Magic Art Design nu v-au scos în față, însă cartea a trasat încă o plajă de valori pe care o acoperiți cu eleganță și grație. Față de rădăcinile latino-americane ale romancierului, poetul se dezvăluie ca un maestru al instantaneelor eterne. Poate că de la matematician li se trage amîndurora, poetului și prozatorului, plăcerea construcției prin elaborarea unei rațiuni sensibile, suple. Mai aveți Poesie în proiect pentru viitorul apropiat ?

--- Poezia e acolo, în fiecare pagină de proză pe care o scriu, în fiecare text pe care-l pregătesc. Faptul că un autor scrie poezie vreme de mulți ani e o experiență literară care nu poate rămâne fără urmări. În 2001 am publicat o carte-experiment, pe care am lucrat-o împreună cu Andrei Mănescu, un grafician excepțional de talentat, alături de care am fost onorat să lucrez, o e-carte care la vremea respectivă a fost nominalizată la premiile Asociației Editorilor din România. Cred că acea lucrare a fost un punct de plecare în editarea în format PDF în limba română pentru o bună bucată de vreme, și a fost o sursă de inspirație pentru unii editori români de pe internet. E posibil ca lucrările care se produc în ultima vreme la LiterNet să fie mai frumoase. Dar Andrei Mănescu, ilustrând poemele mele, a produs o deschidere de drum în domeniul publicării de poezie pe web. În cele două volume de poezie am produs o galerie de portrete, un ciclu de iluzii (numit Năluci), o descriere a istoriei Bucureștilor, câteva poeme de dragoste... Aceasta e experiența mea cu poezia. Și e o experiență pe care o consider azi foarte utilă...

Scrierea poeziei e foarte diferită de elaborarea prozei. În perioadele în care un autor se concentrează pe scrierea poemelor, e ca și cum ar încerca să surprindă toate acele clipe de raritate ale poeziei (așa cum le numește Ion Barbu). E o consemnare a unui nivel de luciditate profundă, ca o vânătoare a visurilor. Indienii navajo produc, din pene și din fire împletite, plase de prins visurile, pe care le așează la capul patului, pentru a ne proteja nopțile... Aceasta e convenția poeziei: ca o vânătoare de visuri în condiții de supraluciditate. Scrierea prozei implică travaliu, șlefuire, rescriere (rescrierea e la fel de importantă ca și scrierea, spune undeva M. Vargas Llosa), e altă formă de concepere a produsului finit. În scrierea prozei, e important să ai note substanțiale pe fișele pregătite din timp. Fișele acestea reprezintă și ele, într-un fel, momentele de raritate ale prozei. Acolo ne notăm ideile literare, finalul către care se îndreaptă textul, unele scene sau fragmente de dialog. Scrierea unui text de proză nu înseamnă apoi doar reunirea unor fișe gândite într-un moment de inspirație, ci implică și un proces de elaborare, o anumită metodă.

Proza pe care o scrieți (și mă refer aici și la istoriile din foarte recentul volum “Bunicul s-a întors la franceză”, volum apărut recent în Seria de proză contemporană a Editurii T din Iași) trădează gustul pentru modernitate, plăcerea de a fi în modernitate, plăcerea de a recurge la luxul modernității…De bună seamă că îl iubiți pe Horia-Roman Patapievici…

--- Cred că acest tip de localizări - să le zicem temporale - ale unor lucrări artistice sunt dificil de făcut. E prea curând pentru acest fel de aprecieri. Până acum literatura pe care am scris-o a fost plasată, prin amabilitatea unor critici, în foarte diferite perioade literare. S-a vorbit despre modernism, despre postmodernism, despre generație `90 întârziată, despre Respiro ca grup literar. Mă bucur că distinșii comentatori nu sunt de acord între ei. Oricum, e prea curând pentru compartimentări sau periodizări. Cât despre H.-R. Patapievici, vă mărturisesc că nu am citit Omul recent. Am considerat că este o carte care se adresează unei alte sfere de interes decât cea pe care mă concentrez eu. Cred că e o lucrare specializată care a avut neșansa să rețină atenția unei serii de comentatori nu neapărat avizați. Pentru aprecieri de acest fel e mai bine să lăsăm să treacă ceva mai mult timp...

Scriitorii rămași în țară încep să fie cuceriți unul cîte unul de actuala Putere, cu atît mai mult cu cît sînt clare semnalele că integrarea noastră în NATO și Uniunea Europeană cu această Putere se va înfăptui. Se poate spune , însă, că dacă Occidentul și America au abandonat în 1945 Estul în ghearele lui Stalin, trădînd Estul pentru prima oară, acum este pentrua doua oară cînd îl trădează – prin spălarea creierelor și ștergerea memoriei despre lagărul sovietic precum și prin evitarea Procesului Comunismului (măcar a celui moral ), însă această a doua trădare pare să fie atenuată, deocamdată de promisiuni și negocieri, de eforturi politice, militare și economice, suportate și de noi, dar și de Occident și America, toate fiind demersuri avînd ca scop ridicarea acestor țări foste comuniste ( între care figurăm ) la standardele occidentale. Dar în acest context, trebuie să răspundem la o întrebare : oare scriitori și oamenii de cultură din Est, inclusiv cei din România, mai sînt datori față de memoria milioanelor de victime ale totalitarismului ? Sau trebuie să considerăm (cum deja se aud voci) că a mai zgîndări acele probleme delicate ale trecutului mort și îngropat, tocmai acum, în pragul integrării, ar fi o dovadă de lipsă de patriotism, de spirit reacționar ?

--- Cred că e crucial să nu uităm niciodată. Depinde ce înțelegem prin patriotism. Patriotismul ar putea să însemne și atașament față de țară în momentul în care îi cunoști istoria, dar exact așa cum a fost. Să accepți că au fost și bătălii când stămoșii au luat-o la goană. Să accepți că au fost momente când s-a întâmplat ca armata română să fi lovit în cei mai obidiți oameni. Au fost astfel de momente. Patriotismul ar putea însemna, pentru noi, asumarea adevărului istoric. Fără nici o umbră, fără minciuni, fără să uităm ceva. Pentru unii e aproape de neconceput să mai poată iubi România după ce acceptă păcatele sau crimele trecutului. E adevărat, asta cere și un oarecare efort, cere și multă înțelepciune. Ne temem oare să iubim România atunci când începem să-i cunoaștem păcatele și crimele pe care le crezusem uitate în istorie?

Care este viitorul Uniunii Scriitorilor din România ?

--- Cred în capacitatea Uniunii Scriitorilor de a evolua dintr-o asociație profesională, cu preocupări sociale, către o organizație de specialitate, a cărei structură s-ar apropia, mai degrabă de asociațiile academice, păstrând specificitatea spațiului literar. Am scris într-un articol că modelul meu ideal este American Mathematical Society, a cărei activitate se poate vedea la http://www.ams.org. Cred că direcțiile în care ar fi binevenită dezvoltarea Uniunii Scriitorilor ar putea fi cea de editare (în special în mediul electronic; cred că ceea ce face atât de bine LiterNet ar putea să facă Uniunea Scriitorilor), ca organizator de conferințe și întruniri de specialitate (și au început câteva inițiative excelente, care nu ar fi fost posibile înainte de 1990 și care ne arată ce ar fi de urmat), ca partener – preferabil un partener realist și incomod - al executivului în probleme de dezvoltare în domeniul culturii, ca organizator și susținător implicat al unei părți a pieței de carte (în fond, există o rețea de difuzare de carte care aparține Uniunii). Ar fi bine dacă măsurile pe care executivul le ia în sfera culturii, în lumea cărții sau a mass mediei, ar fi precedate de o consultare prealabilă cu un specialist al Uniunii Scriitorilor. Pentru a discuta pe un exemplu concret, ar fi fost numai de apreciat dacă executivul s-ar fi consultat cu reprezentanți ai Uniunii Scriitorilor în momentul în care au pregătit măsurile de introducere a TVA-ului pe cărți. Probabil s-ar fi evitat multe dintre disfuncționalitățile despre care citim în mod curent în presă, de exemplu faptul că la începutul lunii ianuarie 2004 unele librării nu au mai acceptat cărți noi, pentru că nu primiseră instrucțiuni clare privind administrarea noului TVA. Scriitorul de limbă română nu are decât de pierdut într-o atmosfera de vid administrativ, sau din acte de profesionism redus în administrație... Ori, aici, cred eu, Uniunea Scriitorilor ar putea fi chemată să joace un rol mai pronunțat...

Sînteți una dintre conștiințele vii, care aproape că nu se mai conservă, fiind mereu în stare de insurgență, cu precădere față de cultul indiferenței la români. Este acesta doar un simptom al tinereții fără bătrînețe, sau este constanta morală a lui Bogdan Suceavă?

--- Realitatea românească, în special cea culturală, e ca o moștenire de preț. Am fost convins întotdeauna că munca mea este utilă în spațiul cultural românesc. De fapt, de asta am creat nadirul, de aceea investesc așa de mult timp în Respiro, asta mi-a sugerat anumite articole, anumite luări de poziție. E felul meu de a-mi asuma o datorie, de a construi, într-o vreme când se strică prea lesne. Îmi pare rău că am fost nevoit să contruiesc atât de mult în afara instituțiilor tradiționale, dar n-am avut prea mult de ales... Îmi face plăcere să amintesc aici un răspuns al regretatului Nicolae Teodorescu (matematicianul care și-a susținut teza la Sorbona, în 1932, și care mai târziu avea să devină membru al Academiei Române) care, întrebat despre orientarea sa politică a răspuns: singura politică pe care eu o fac e aceea a culturii. Nu cred că situația e diferită pentru noi, azi...

Cum ar trebui să arate România, românii și viața lor culturală pentru a vă ispiti pentru o repatriere ? Dacă, precum ați demostrat, nu există exil, credeți că mai există pentru domnia voastră speranța unui acasă acasă, în patria natală?

--- Faptul că locuiesc lângă Los Angeles nu înseamnă, în plan cultural, decât o schimbare de decor și o alegere, o opțiune de natură personală. Nu este o opțiune literară, nu am ales să aparțin altui spațiu literar. Tocmai discutam că nu există exil, pentru cei care aleg să privească lucrurile astfel... Am plecat din România pentru a urma o anumită dezvoltare profesională și, totodată, pentru a putea scrie mai bine literatură. Am învățat foarte mult între timp. Contactul cu o mai mare varietate culturală și cu alte literaturi mi-a fost util, ca scriitor. Nu depind de traduceri, pot citi în franceză, engleză și spaniolă, și asta mă ajută să fiu informat asupra unor autori și a unor idei literare de care aș fi aflat mai târziu dacă rămâneam în România.
Și apoi, de ce să fie atât de esențială prezența fizică a cuiva acasă, dacă e vorba doar de contribuția culturală? Azi, când filmele Hollywoodului se toarnă în România, de ce nu s-ar putea și scrie literatură română lângă Hollywood? În ceea ce mă privește, am atins un punct de echilibru, o stare interioară care îmi permite să scriu. Ce altceva ar trebui să conteze pentru scriitor?

ianuarie 2004





Un scurt profil al cunoscutului scriitor Bogdan Suceavă:



Bogdan Suceavă

Data și locul nașterii: 27 septembrie 1969, Curtea de Argeș;

Afiliație: Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 2002).

Studii: Facultatea de Matematică a Universității București (licență în 1994, diploma de studii aprofundate în 1995). Doctorat în matematică la Universitatea Statului Michigan, East Lansing, S.U.A. (2002).

Funcție și profesiune: Assistant Professor, Departamentul de Matematică, Universitatea Statului California la Fullerton.

Distincții literare:
· Premiul I, nuvele, secțiunea Purgatoriu, concursul Nemira, 1993, pentru Imperiul generalilor târzii.
· Premiul CopyRo 2002, pentru Imperiul generalilor târzii și alte istorii, decernat pe 26 nov. 2003.

Nominalizări:
· Năluci și portrete, nominalizare pentru premiile Asociației Editorilor din România (mai 2002), la secțiunea publicare în mediul electronic;
· Imperiul generalilor târzii și alte istorii, nominalizare pentru Premiile Uniunii Scriitorilor, secțiunea de proză (mai 2003).
· Imperiul generalilor târzii și alte istorii, nominalizare pentru Premiile Asociației Scriitorilor din București, la secțiunea dedicată volumelor scrise de autori români stabiliți în străinătate (septembrie 2003).

Volume:
· Teama de amurg, Editura Topaz, București, 1990;
· Sub semnul Orionului, roman, Editura Artprint, București, 1992;
· Legende și eresuri, poeme, Editura Magic Art Design, București, 1995, cuvânt înainte de Alex.Ștefănescu; ediția a II-a, format electronic: Équivalences, http://equivalences.tripod.com, 2001.
· Imperiul generalilor târzii, nuvelă, format electronic, Editura Nemira, 2000; (versiunea în limba rusă, în traducerea lui Andrei Alecsandru, format electronic, Équivalences, 2002).
· Năluci și portrete, fromat electronic, Editura Nemira, 2001; ediția a II-a la ASALT, 2001: http://www.asalt.seanet.ro;
· Imperiul generalilor târzii și alte istorii, Editura Dacia, 2002; format electronic, Ed. LiterNet, 2003.
· Bunicul s-a întors la franceză, nuvele, cu o prefață de Liviu Antonesei, Editura Timpul, Iași, 2003.

Prezențe în antologii:
· Ora Nibelungilor, în Cele mai bune povestiri, 1995-1996, antologie de Dan Silviu Boerescu, Editura ALL, București, 1997.
· Imperiul generalilor târzii, în Cele mai bune povestiri, 1999, antologie de Dan Silviu Boerescu, Editura ALL, București, 2000.
· Bunicul s-a întors la franceză și Istorie duminicală, în antologia LiterNet, 2002.
· Miraculoasa istorie..., Tata a vrut televizor sâmbătă seara, Cubul Rubik.., în Antologia Respiro, 2000-2002, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Presa culturală:
· Redactor al trimestrialului Respiro (din sept.2000 până în prezent), http://www.revistarespiro.com
· Corespondent extern al lunarului Timpul (din martie 2003);
· Rubrică bisăptămânală în Dilema (a doua jumătate a anului 2001);
· Texte literare publicate în: AgoraOnLine, ArtPanorama, Contemporanul, Convorbiri literare, Dilema, Luceafărul, Mozaic, Observator cultural, Poesis, România literară, Vatra, și altele.



***
Blog Angela Furtuna