Fabulă


Ca viitor june aspirant în specializarea în buchii și fin utilizator al virgulei, de mic nu m-am putut stăpâni să nu încerc a cunoaște locurile dimprejurul casei de la țară, livezile mai înalte, vecinătățiile satului, din Gropan în Crețu, rudele, sensurile vorbelor din gura babelor și multe alte plăceri imediate.
Așa am ajuns, prin extindere, la studierea românilor. Mi s-a părut că ar fi o temă bună pentru acasă. Când am adăstat la contemporaneitate, n-am mai avut timp aproape de nimic. Nici nu cred că am puterea să o depășesc vreodată! Din alte motive decât cele filosofice, cu imposibilitatea ieșirii din prezentul continuu...
După această inevitabilă încercare spirituală, m-am ocupat mai tot timpul cu strâmbarea din năsuc, de la adolescență și până mai ieri, când am observat că acest lux moral tinde să-mi afecteze frumusețea... În plus, nici n-am dorit ca ridurile să-mi semnalizeze în vreun fel fizionomia caracterială.
Și totuși, deși nu e bine, mă simt în continuare supărat pe cei pe care îi consider a-mi fi semeni. Nu văd la ei nici cea mai mică preocupare în a înțelege rostul petrecerii vremii, petrecerii lumii. Lumea, dacă e lume, și mai e și largă, ea trebuie stăpânită!
Nu știu mulți români care să fi încercat s-o stăpânească măcar cu gândurile. Chiar și despre lumea românească îmi vine să cred că n-a avut niciodată stăpân, cu excepția hazardului istoric, care atunci când păream definitiv pierduți, a intervenit de câteva ori miraculos.
Această situație nu este un lucru ușor peste care să treci cu folclor, fie el și genial, sau cu vreo exaltantă emoție.
Speranța este din totdeauna singura viziune istorică a românilor. Pentru ei, toate problemele se rezolvă de la sine, sperând. Respectiva tehnică de viețuire, dacă nu este comică, este obligatoriu tragică, ori o face parte dintr-o învățătură la care eu nu am ajuns încă! Această trăire a românilor, grea și rece ca un lanț de speranțe zadarnice, venit ruginit din vechime, mai poate fi împlinită numai dacă se va arăta Dumnezeu, în persoană, pe la noi. Atunci, într-adevăr, toate au un sens...
Aici ferestrele se spală doar cu ziare, iar afară se întâmplă niște lucruri simple. Din casă nu se înțelege niciodată nimic, casa e făcută să vii să te odihnești, obosit de atâtea înțelesuri...
Tot explorând timpul cu astfel de instrumente nevolnice, românii vor descoperi vreodată că nu mai au timp și vor vedea atunci la ce le-a folosit pasiunea asta de a se autodistruge. Poporul român, în al cărui spirit nu se găsește primăvara, nici măcar tentația ei, hibernează mereu, probabil metafizc, iar ca unic răspuns dat vieții de afară, acest urs vechi trăiește cu funcțiile vitale reduse și își produce doar reamintiri, sugându-și, în întunericul cel mai deplin, laba.


Gorjul de azi, 20 februarie 2004