"Îngerul a căzut pentru că a devenit lucid…"












Angela Furtună în dialog cu poetul Adrian Alui Gheorghe, laureatul premiului Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul "Îngerul căzut"









"Mergem cu picioarele înfipte în pămînt pînă la genunchi și visăm că zburăm"


- Stimate domnule Adrian Alui Gheorghe, după cel de-al optulea volum de poezie vă simțiți obosit sau considerați că vă aflați în "miezul lucrurilor", gata să mergeți pînă la capăt?

- Poetul obosit de înțelesul sau neînțelesul lucrurilor e, desigur, o imagine care ne duce cu gîndul la "profilul" poetului romantic care nu mai putea dormi de grija lumii…! E o imagine mai degrabă caricaturală, într-o vreme în care e preferată și cultivată postura "sportivă" a scriitorului, în care acesta nu stă pe loc ca să "extragă" esența trecerii timpului ci, mai mult aleargă spre un (oarecare) "înainte" ca să descopere posibile căi de urmat pentru o societate care se hazardează să fie mai mult contemporană cu… viitorul decît cu prezentul. De mai multă vreme, de pe la începuturile modernismului, poetul s-a dezobișnuit să mai fie purtătorul unui mesaj divin, el a devenit purtătorul unui mesaj (pur) uman. Aripile de mesager divin îl încurcau, îl făceau să fie prea greoi într-o lume care se lupta (se luptă) cu propriile limite. Umanizarea poetului e o victorie a lui sau e o victorie a lumii care se poate lăuda că l-a domesticit? Dacă lucrul s-a întîmplat, nici nu mai contează consecințele… Din "stirpea" asta sîntem mai toți cei care scriem azi, mergem cu picioarele înfipte pînă la genunchi în pămînt și visăm că zburăm. Visul, în general, nu se pedepsește deși de prea multe ori vecinul trîntește ușa ca să marcheze nivelul de realitate la care am ajuns… "Miezul lucrurilor" se relevă, de fapt, de acolo de unde începe rana, de sub zgîrietură…


- Între presiunea vechii ideologii și "presiunea" precarității economice, mai e loc de "fragila libertate boemă" proprie scriitorului dintotdeauna?

- Ultima generație boemă, din cultura română, pare să fi fost prin anii '50 - '70, tolerată și cultivată chiar de partidul unic. Cred că niciodată, ca în acea perioadă, scriitorii (artiștii, în general!) nu s-au bucurat de un anume tip de boemie, controlat mai mult sau puțin de către partid. Mărturie sînt cărțile cu mărturisiri din acea perioadă, amintirile, anecdotele… Cine "făcea frumos" era lăsat să zburde prin curtea partidului și arătat lumii: "Uite ce liber este scriitorul român! Ceea ce vedeți la gîtul lui nu e un lanț adevărat, e doar o podoabă pe care și-a cîștigat-o singur, fiind disciplinat și înțelegător. I-am creat condiții, crîșme cu băutură ieftină în care să poată bea cît mai mult, să-l ajutăm să devină dependent, să-i băgăm în cap că e un favorizat într-o lume vizibil defavorizată…". Apoi "dubița culturală" care mergea din cătun în cătun, conform unui "turnus" bine controlat, era o altă formă de "capacitare" a scriitorului, să se creadă purtătorul unei făclii care ar fi putut lumina în paralel cu "lampa lui Ilici". Era și asta tot o boemie cultivată de partid și de celelalte unelte instituționalizate care făceau harcea-parcea prin viața tuturor… Acea perioadă a deformat percepția unei relații normale între "putere" și artist, "presiunea economică" de acum e consecința neînțelegerii rostului culturii dezangajate…




"Azi poți muri mai lesne pe limba ta și asta mi se pare un cîștig imens"



- Se poate vorbi astăzi de un mai mare grad de individualitate poetică față de alte epoci?

- Fără îndoială. Azi poți muri mai lesne pe limba ta și acesta mi se pare un cîștig imens. Uniformizările impuse de epoca revolută (sperăm) au acționat pînă și în cultură. Scriitorul era ajutat să se rateze la timp ca să nu devină o personalitate atît de mare încît să umbrească, cu prestigiul lui, nu știu ce fameni politici. A fost încurajată "vocația începuturilor", proprie culturii române și a fost descurajată "vocația sfîrșiturilor fulminante"… Un debut bine consemnat și apreciat îți asigura o carieră călduță. Restul era supraviețuire, amăgire, dezamăgire… Un Fănuș Neagu ar fi putut fi un Marquez al Europei, așa n-a rămas decît acea mare promisiune neîmplinită. {i urmează acea replică de consolare, atît de des auzită în spațiul nostru: El, cel puțin, măcar a avut ce rata…!

- În ce măsură poetul este prins, în acest moment, între "cultura poetică" și "poetica culturală"…? Cum se simte "îngerul căzut" prins în plasa literelor?

- De la "cultura poetică" la "poetica culturală" e o distanță care se face, de obicei… pe jos. Cultura poetică e o chestiune care ține de evoluția individuală, de apetență, de curajul de a fi mereu altul. "Poetica culturală", înțeleasă mai mult ca o "politică culturală" ține de participarea scriitorului (artistului) de azi la "digestia fenomenului cultural"… Vremurile în schimbare pe care le trăim au nevoie de un soi de "exemplaritate", de recreere a modelelor, de revenire la linia de plutire care ar însemna normalitatea europeană. Nu cred că în Vest ar fi raiul pentru artist - nici pe departe! - dar lupta de impunere într-un concert de oameni aparent liberi are farmecul ei. Îmi amintesc ce ne spunea Luca Pițu pe vremuri, în timpul studenției, cînd făceam "vizite" ideale prin Parisul tuturor obsesiilor: "Dom'le, să știu că dorm sub un pod sub Sena, să crap acolo…! Dar să crap cînd vreau eu, nu cînd vrea cineva să-mi pună gheara în gît!". În vremurile de restriște, de pînă în 1989, era mai multă nevoie de caractere decît de talente…. Acum cred că ar fi nevoie de cîteva talente puternice care să disloce inerțiile din literatura română, care să ne scoată din "zona minorului" în care am intrat ca într-o fatalitate.
În ce privește partea a doua a întrebării: Îngerul a căzut pentru că a devenit lucid. Litera nu încorsetează, litera e o punte peste orice vid interior. Dacă n-am gîndi, în cuvinte sau imagini, lumea asta s-ar autodevora…



"În literatură poți vedea pînă acolo unde te lasă cuvintele să vezi…"



- Poezia dvs. se hrănește din fabulații, din derularea unui "discurs imagistic" bine susținut la nivelul rostirii… Pînă unde se poate ajunge cu aceste rătăciri de la "firul drept abstract al adevărului"?

- Încă îmi e neclar dacă literatura mai este împărțită pe genuri, pe specii, pe sub-specii… La început a fost textul pur și simplu, făcut din cuvinte iar cuvîntul era de la Dumnezeu iar Dumnezeu era cuvîntul… Vezi ce frumos sună? Cuvîntul i-a fost dat, pare-mi-se, omului ca să se vadă pe sine, să se explice, să se pipăie, să se iubească… Omul îl folosește, din păcate, ca să se ascundă pe sine, să se înnegureze, să se hulească, să se urască… În literatură poți vedea pînă acolo unde te lasă cuvintele să vezi, curajul e o chestiune de rostire, de disperare chiar. Ce caută, de fapt, un om toată viața? Să vadă cum și de ce i-au hăcuit acel cordon ombilical (cine?) care îl ținea legat de o lume neexplicată…! Dacă reușește să-și explice nașterea sa, poate încerca să vadă cum s-au petrecut toate nașterile de pe lumea asta, pînă la acea primă desprindere de, hai să zicem!, neant. Esența artei (și a vieții?) e pătrunderea înțelesului de pierdere… Apoi literatura nu-i adevăr, literatura e calea de fugă, de salvare, a fiecărui individ hăituit. Omul de azi, care a pierdut dimensiunea literaturii, a culturii în general, e un individ asediat care nu mai găsește "calea de fugă", care se simte gîtuit de propriile amănunte, de lucrurile din preajmă… Dacă ai pierdut dimensiunea lui Dumnezeu, ai pierdut dimensiunea creației în general. Devii atît de greu pentru tine și pentru lume, că nici umbra nu te mai ține…

- Definiți, dacă se poate, care sînt rădăcinile individualității dvs. artistice… Care vă sînt obsesiile, care vă sînt influențele?

- Cu cît trece vremea, cu cît te re-rostești pe tine însuți, cu atît descoperi că ești produsul unor obsesii, a unor influențe care își au rădăcinile în chiar primele vîrste conștiente. Să însemne asta că te naști predestinat? Posibil. Toată viața nu facem decît să recunoaștem ceva din niște vieți anterioare… Așa pare, cel puțin. Cînd citesc, recitesc. Cînd iubesc, îmi amintesc. Tot ce-i nou e, de fapt, o degradare a ceva ce a traversat timpul dintr-o "vîrstă de aur". Influențe? Desigur…! M-au influențat toate cărțile pe care le-am citit, dar mai ales toate cărțile pe care am vrut să le citesc… Sînt și "creația" cărților pe care nu am apucat să le citesc, am scris ca să ajung la ele, să le sintetizez. Am citit, de exemplu, cam toată opera lui Dostoievski apărută în românește și să recunoaștem că am avut traduceri excelente… O singură carte nu am citit din Dostoievski, "Frații Karamazov"… Unii spun că ar fi cea mai importantă. Am cumpărat vreo trei, patru ediții din această fabuloasă carte, le am la îndemînă, dar amîn să o citesc. Ea mă influențează mai mult prin această "neîntîlnire"… Amîn momentul, absența acelei întîlniri încă îmi mai produce emoții și asta îmi e de ajuns acum. Cînd nu voi mai avea încotro, o voi citi. Pentru că în final voi reveni la vechiul îndemn: nu lăsa nici un lucru neexplicat, neasumat, pe drum, s-ar putea să fie argumentul de care ai nevoie ca să supraviețuiești printr-un poem.




"Dacă ar funcționa și în literatură transferurile, ca la fotbal, poate aș fi primit și eu o ofertă…"




- Unde vă "plasați" opera poetică în contextul poeziei românești actuale? Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, pentru anul 2001, vă modifică evoluția poetică? Pentru cine scrieți?

- Dacă e să fac "plasamente" de acest fel, mi-aș plasa poezia undeva în "zona vie" a literaturii de azi, acolo unde nu există întristarea confraților ci doar suspinul cititorilor… Glumesc! Scriu neatent la topuri și clasamente, la împărțire pe zone și pe regiuni, din neatenție poți chiar să excezi toate limitele calculate de cei care se ocupă cu aceste lucruri. Premiul Uniunii Scriitorilor, important pentru că este atribuit chiar de breasla scriitoare, îl poți lua tot din neatenție… Dacă ești atent la ce scrii și mai puțin atent la cum se dau premiile pe lumea asta, ajungi să iei toate premiile inventate sau încă neinventate. {i după ce le iei pe toate zici, odată cu Eclesiastul: La ce bun? Scriu în mare măsură pentru prieteni. Pentru cîțiva doar, care îmi sînt repere. Cînd scriu un articol de ziar, despre cît de amărît e omul sub jugul istoriei, de exemplu, am în minte cîțiva cititori din preajmă. Pentru ei nu-mi permit să las garda jos… Cînd scriu poezie, am în minte cîțiva prieteni scriitori, cărora le cunosc exigențele. {i chiar dacă ei se pronunță rar despre ce citesc, despre ce public, mi-i imaginez încîntați, emoționați… Sau chiar puțin invidioși. Invidia e motorul societății, al evoluției, atunci cînd nu e toxică. Invidia, în doze moderate, face bine fiecărui om. Invidia aceea care îți încălzește inima ca dragostea… Un prieten pe care nu-l invidiezi puțin, îl pierzi pe drum și nici nu ți-ai dat seama că nu-ți mai este în preajmă…


- Sînteți reprezentant al "generației '80". Această apartenență vă încorsetează sau vă crează sentimentul că faceți parte dintr-o secvență importantă a istoriei literare…? Cum se exprimă generațiile noi în relația cu generația '80?

- Apartenența la o generație e conjuncturală. Dar și necesară. Generația '80 a fost una dintre cele mai favorizate, pentru că a avut de a face cu o grupare masivă, diversă și valoroasă. Cînd alergi într-o competiție cu alergători de elită, te concentrezi, te pregătești, devii competitiv dacă te țin puterile. Dacă nu, cedezi dar cazi de pe un cal frumos. Dacă mai și reușești să cîștigi un maraton într-o competiție cu valori recunoscute, atunci cu-atît mai bine țării și ție cu atît mai bine…! Dintr-o grupare generaționistă trebuie să te rupi la timp însă, altfel te bagi în pluton, unde e călduț, nu te vezi decît tu pe tine însuți și îți consumi energia ca să te agăți de ceva care se izolează prin simpla trecere a timpului… Generația '80 a devenit istorie odată cu Marea Revoluție din Decembrie, pe care a și pregătit-o într-un fel, prin limbaj, pe care a și îngropat-o mai apoi, ca pe o dezamăgire… Generația '80 este mai activă ca oricînd, a depășit faza eticului, acum e în faza în care individualitățile își împlinesc opera. Deocamdată, deși sînt atent la ce se scrie, la numele care vin, încă n-am depistat sunetul unei noi revoluții în poezia de azi și de mîine. Doar nume disparate, pe ici-colo, încurajatoare, ce-i drept, pentru "mîinele" literaturii române… Dar înainte de a fi buni scriitori, cei foarte tineri, care aspiră la "gloriola" literară, trebuie să fie buni cititori. E condiția numărul unu. E alfa. E "bună ziua" lor pe care ar trebui să-l dea literaturii române sau universale… Ce-i drept, în literatură nu se intră întotdeauna cu sfială, dar nici să te prezinți descheiat la pantaloni și să crezi că tu ai inventat prohabul fără nasturi, parcă nu-i un lucru firesc. Sau voi fi fiind eu de modă veche? Posibil.

- V-ați numărat, recent printre poeții importanți invitați de Marin Mincu pentru lectură la Cenaclul Uniunii Scriitorilor pe care îl conduce. V-a preocupat acolo sau în general, binomul centru-mergine?

- Centru-margine n-a fost mai niciodată, pentru mine, o binom care să conțină antagonisme. {i tot din neatenție. Dacă ar funcționa și în literatură transferurile, ca la fotbal, poate aș fi primit și eu o ofertă de la vreun club bucureștean de poezie, să evoluez vreo două sezoane, să existe un contract pe care să fie desenat semnul diavolesc al dolarului etc. Dar așa? Criticul și poetul și prozatorul Marin Mincu, cel care conduce cenaclul Uniunii Scriitorilor, face, practic, o demonstrație de justețe, un dialog poetic margine-centru, o "competiție" pașnică pe care o arbitrează competent… Demonstrația aceasta abolește distanțele dintre capitală și orașele în care se face literatură, în acest moment, în epoca internetului centrul a devenit o utopie pe care fiecare o materializează unde vrea. M-a amuzat strigătul de luptă al lui Marin Mincu, după ce am depășit momentul de lectură la cenaclul "Euridice" al Uniunii: "Sfîșiați-l!". În sală erau vreo șaptezeci de tineri și foarte tineri, transparenți de emoție, cu dinți de lapte care nu prea au fost exersați pe suprafețe dure… Erau îndemnați să urască, ori ei nici nu învățaseră să iubească! Erau, cu toții, nostimi.





"Ultimul poem e ca ultima țigară: a doua zi o iei de la capăt cu adîncă vinovăție…"




- Există un poet "made in România"? Cum își poate conserva individualitatea?

- Poetul "made in Romania" sună ca o etichetă de conservă. Am auzit că "efectul de piramidă" ar conserva mai bine decît, să zicem, "efectul de academie română"… Într-o Europă care se visează fără margini (iar noi am intrat în corul acesta de visători cu crampoanele înainte!) s-ar putea să… "mai am un singur dor, la marginea literaturii universale să mă lăsați să mor, să-mi fie Europa aproape, s-aud susur de ape și critici atomici să-mi dea ocol..." etc.


- Se vede că trăiți - scrieți de parcă fiecare zi ar fi ultimul poem permis…

- Da, de cînd mă știu scriu nu primul poem, ci ultimul. Cînd scriu sînt viu. Cînd nu scriu sînt parte din neantul tuturor. Ultimul poem e ca ultima țigară: a doua zi o iei de la capăt cu adîncă vinovăție!

- Sînteți superstițios în ceea ce privește dezvăluirea proiectelor? Dacă nu, care
vă sînt proiectele literare imediate?

- De cînd deschid ochii, dimineața, fac proiecte. Un proiect extrem de serios e să iei viața de la capăt în fiecare zi. Deocamdată îmi reușește. Uneori descriu acest lucru, alteori nu. Un alt proiect la care țin foarte mult e să reușesc să împart moartea unui an în anotimpuri. {i reușesc. Poate să pară dureros, dar viața noastră trecută e, de fapt, moartea noastră împărțită în ani împliniți…
Proiecte literare? Vreau să rescriu, deocamdată, pentru urechile tuturor, Apocalipsa… Mai urmează ceva după asta?


***

NOTE BIOBIBLIOGRAFICE SELECTIVE:

Născut la 6 iulie 1958, Grumăzești/ Neamț; absolvent al Facultății de Filologie, secția română - latină, din cadrul Universității „Al.I. Cuza" din Iași; membru al Uniunii Scriitorilor din România din ianuarie 1990; membru al PEN-clubului român; apariții editoriale: „Ceremonii insidioase" (1985), „Poeme în alb - negru" (1987), „Intimitatea absenței" (1992), „Cîntece de îngropat pe cei vii" (1993), „Fratele meu, străinul" (1995), „Titanic șvaițer. Momente și schițe" (1997), „Supraviețuitorul și alte poeme" (1997), „Complicitate" (1998), “Goliath” – proză scurtă (1999), Îngerul căzut (2001); co-fondator și director al revistei de cultură și arte ”Antiteze”; co-fondator al "Grupului de la Durău" și al revistei "Caietele de la Durău"; fondator al Asociației culturale "Conta"; premii (selectiv): Premiul Asociației Scriitorilor din Iași 1993, 1997, 1998, 1999; Premiul Asociației Scriitorilor Bucovineni în anul 1997; Premiul "George Bacovia" al revistei “Ateneu” în anul 2000; Premiul "Hyperion" al Ministerului Culturii și al Fundației Culturale "Hyperion", Ipotești, 2002; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2001, pentru volumul de poezie "Îngerul căzut"…