Am întâlnit homosexuali în rândul clerului. De toate felurile și confesiunile, de toate vârstele, situați pe toată scara ierarhică de sus până jos. Unii erau discreți, alții voiau să înființeze biserici care să slujească pentru comunitatea LGTBQ+. Între aceste categorii trăiește o vastă diversitate.

Fiind teologi, găsiseră până și motivarea transgenderismului în cuvintele din Evanghelie. Un exemplu: Matei 19:12 „Fiindcă sunt fameni care s-au născut așa din pântecele maicii lor, sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni și sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăția cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să-l primească.”. Nu am de gând să interpretez acest citat. Este vorba cu totul de altceva, nu de îndepărtarea organelor genitale.

Nu i-am judecat vreodată deoarece marea lor majoritate erau victimele sistemului în care se formaseră. Când crești nesupravegheat într-un mediu plin de restricții, unde nu ai acces la lumea de afară, la socializarea cu oameni din exterior, ci doar cu tineri de vârstă apropiată ție cu care împarți totul, de la rutina zilnică, la mesele de peste zi și dormitorul, este aproape imposibil ca primele instincte sexuale să se nu se manifeste față de cel care se află în exclusivitate în imediata ta apropiere. Aceștia sunt o parte dintre ei. Mai sunt și alții care au fost victimele pedofiliei. Am deosebită înțelegere pentru victimele care s-au întors spre o viață firească bisericii, nu și pentru agresorii îmbrăcați în sutane, libidinoși care se simt atotputernici în fața unor copii debusolați.

Nu pot să îi înțeleg pe homosexuali. Gândim cu totul altfel în privința sexualității, dar acest lucru nu mă face să le vreau răul sau să îi lovesc cu cea mai mică ocazie. În lumea secularizată de astăzi homosexualitatea este o realitate protejată de lege. Nu îmi ridică semne de întrebare și nici nu mă zdruncină, de exemplu, paradele Pride, ci caracterul și motivarea celor care nu sunt homosexuali, dar care organizează aceste parade fără să înțeleagă felul de a simți sau de a raționa al membrilor comunității LGBTQ+.

La fel, nu pot să înțeleg homosexualul din cler care dorește să împace dogma cu ceea ce dogma consideră a fi un păcat. Ba, mai mult, își dorește să schimbe ritul pentru a se adapta la homosexualitate cum este în cazul căsătoriei, unde un bărbat și o femeie devin un singur trup cu rostul de a procrea. „El ia mâna ei”, „Creșteți și vă înmulții” sunt lucruri sunt atât de radicale încât nu li se pot aliena sensul în Taină decât desființând Taina. Foarte pe scurt, am considerat întotdeauna că aceste modificări urmăresc de fapt nu numai absolvirea păcatului, ci și binecuvântarea sa, nu din motive de credință, ci de justificare a propriei existențe sub o dogmă care nu este favorabilă.

Nu pot să spun că am dus o luptă fățișă împotriva homosexualității din Biserică. Da, mi s-a întâmplat să scot doi adolescenți din pat și le-am dat un perdaf, am mai luat un episcop de guler când s-a dovedit că are mâna prea lungă și dornică de mângâiere, dar niciodată nu am atacat fățiș homosexualitatea și nu de teamă de repercusiuni, ci din două mari motive. Exista posibilitatea ca acțiunea mea să fie dată spre judecată unui episcop care ar fi putut aparține tagmei și, de cea mai mare importanță, am considerat întotdeauna că nu poți lovi Biserica pe bucățele, că atacurile împotriva ei pot fi folosite de dușmanii săi care îi caută hibe la tot pasul. O astfel de luptă riscă să devină o armă tocmai în mâna celor împotriva cărora vrei să o îndrepți, iar de suferit va suferi în exclusivitate credinciosul căruia îi va fi cutremurată speranța mântuirii. Păcătosul va continua viața idilică prin cine știe ce comunitate sau mănăstire mai flexibilă. Prin urmare, atunci când am avut ocazia să intervin, am făcut-o discret și din interior. De aceea rezonez cu idealiștii care consideră că mai pot schimba mentalitatea clerului de a accepta tacit homosexualitatea care sălășluiește în rândurile sale.

A lupta fățiș cu un sistem este în sine manifestarea unei forme de nebunie. O nebunie plăcută lui Dumnezeu, ar putea considera acei care mai cred încă în îndemnul de a striga Adevărul de pe acoperișul caselor și care cred că această acțiune le va ajuta la mântuire pe lumea cealaltă, chiar dacă deznodământul acestei lupte va fi urcarea pe propria cruce. Nu este ușor să te iei la trântă cu indivizi corupți în însăși fundația ontologică a Bisericii, aroganți, plini de putere, gata să treacă peste cadavre pentru a-și ascunde viciul sau pentru a-l justifica.

Zilele trecute am întâlnit în presă relatările despre un om care mi-a trezit simpatia prin dorința sa justă dar naivă de a schimba ceva în bine, preotul și regizorul Ciprian Mega. Un preot care în anul 2021, într-un gest care i-ar putea afecta cariera, cerea în scris Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolitului IPS Laurențiu al Ardealului și episcopului PS Sofronie al Oradei să nu permită participarea preoților homosexuali la slujba de sfințire a bisericii pe care a construit-o. O astfel de cerere se baza pe fotografiile unor discuții pe chat a doi homosexuali, dintre care unul era preot și ocupa o înaltă funcție în Episcopia Oradei, fotografii care circulau printre preoții din episcopie și erau subiectul batjocurii lor, un hlizit ascuns de teamă.

Bineînțeles că un astfel de demers a cutremurat pentru vreo două clipe instituția din interior și, după îndelungi și înțelepte cugetări, episcopul Oradei nu a permis participarea la slujbă a acelui preot. După care..., tăcere.

Presupusul preot homosexual nu a fost îndepărtat din preoție sau din funcție pe motivul că fotografiile erau false, iar părintele Mega s-a ales cu o perioadă de liniște încordată, dar creatoare.

Probabil inspirat de astfel de realități, preotul și regizorul Ciprian Mega, după ce a realizat în anul 2016 filmul „Dimineața care nu se va sfârși” și în 2021 „Glasul care strigă în pustie” având ca subiect viața părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, se pregătește de lansarea unui al treilea film, „21 de Rubini” care are ca subiect homosexualitatea și corupția din Biserică, în special viața unui episcop care are apucături neortodoxe.

Lansarea acestui ultim film este posibil să fi reactivat anumite sensibilități în pieptul unor protagoniști din viața reală deoarece preotul care fusese îndepărtat de la slujba de sfințire a bisericii unde slujește părintele Mega a făcut plângere penală împotriva acestuia.

Din surse sigure, știu faptul că nu i s-a adus la cunoștință părintelui Mega capătul de acuzare deoarece se pare că procurorul care instrumentează plângerea penală este plecat în concediu, iar polițistul care l-a contactat pe acesta are, cumva, telefonul blocat. Încă este departe de mine gândul că cineva ar putea interveni într-o astfel de cercetare pentru a prelungi prin așteptare o tensiune asupra aceluia împotriva căruia s-au adus, deocamdată, neștiute acuze.

Din scurtele fragmente video apărute pe internet, realizez că scrisoarea adresată Preafericitului Părinte Patriarh în anul 2021 este o ploicică de vară care s-a abătut peste capul celor vizați de părintele-regizor în comparație cu acest film care înfierează direct și fără echivoc ceea ce pare a fi un fenomen, desfrâul și corupția de pe anumite paliere ale Bisericii.

Nu știu care va fi reacția criticilor de film după apariția acestei pelicule, dar bănuiesc potopul ce se va abate asupra părintelui Mega care pare în această postură angrenat de unul singur într-un proces de cauterizare a viciilor din cler.

Mulți dintre preoți îl vor blama pentru lovitura pe care o va primi Biserica în întregimea sa și, în principiu, ar avea dreptate dacă, la rândul lor, ar fi luat măcar o dată în viață poziție împotriva acelora care urâțesc Biserica pe dinăuntru. Da, imaginea homosexualilor în sutană va afecta și imaginea acelor călugări, maici sau preoți care-și văd cu credință de slujire, dar, din păcate, slujirea oarbă și mută nu este slujire. Mulți îl vor blama din lașitate, dar sper că măcar vreo doi îi vor sta alături prin toate greutățile care se vor abate asupra sa.

Biserica și homosexualitatea: Filmul bate viata (cotidianul.ro)