agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2488 .



Biserica Veche – Căpăt, județul Timiș
presa [ ]
... sau despre cum se poate muri de o mie de ori...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bluespring ]

2007-09-07  |     | 



Localitatea Căpăt din județul Timiș, ca sat ce aparține de comuna Racovița, își are prima atestare deocumentară undeva prin anul 1444. Este un sat colinar în care oamenii locului s-au obișnuit de multă vreme ca în jurul lor să nu se întâmple nimic, un sat unde statul degeaba ne poartă cu gândurile prin romanele de excepție ale ilustrului Marin Preda.
Am fost deunăzi în Căpăt cu dorința de a-mi reîmprospăta memoria cu locurile prin care am copilărit și, mai ales, din dorința de a revedea străvechiul lăcaș de cult al predecesorilor căpețeni, ce purta odată, cu fală, hramul „Adormirii Maicii Domnului” – lăcaș de cult care datează încă din secolul al XVI-lea, mai exact din anul 1512, după cum mă informa preotul satului, părintele Daniel.
Nu credeam că la cele 32 de primăveri câte mi-au înflorit la tâmple voi mai putea accede într-o lăcrimare atât de dureroasă ca și cea care m-a încercat la vederea sfintei biserici despre care vreau să vă vorbesc. Pe dinafară, ochii mi s-au bucurat nespus când, de după localul impunător al noii biserici și-a făcut apariția, într-o cochetă împrejmuire de iarbă verde, o construcție albă, cu ferestre mici ca niște ochi ce privesc cu duioșie scurgerea timpului. Acoperișul din șindrilă își păstrează cu mândrie autenticitatea și, parcă imaginea sa mai edulcorează arșița de afară, zâmbindu-i suav, cu întreaga tristețe a coloritului său, seninului cerului.
Intrarea principală mai păstrează și acum, peste verdele șters al ușii, o mică tablă albă peste care stau scrise, încadrate într-un chenar, câteva cuvinte mici, betege de zbor: „Monumentul Istoric Adormirea Maicei Domnului clădit în secolul XVI de credincioșii satului Căpăt”. În fața pioșeniei mele, numai turla își înălța semeață crucea, ca un semnal pornit din limba clopotului – de-acum pierdut pentru totdeauna și care altădată anima întreaga creștinătate locală. Am simțit o strângere de inimă atunci când, întrebat fiind de existența clopotului, binevoitorul domn Cădariu – îngrijitorul sfintei biserici, mi-a spus cu un glas scăzut că nu mai există. Sufletul meu murise pentru prima dată în acea zi!
L-am rugat să-mi deschidă ivărul ușii principale, peste care trona un lacăt rece, anacronic cu întregul ansamblu vizual, iar când am pășit în incintă, sufletul meu a murit pentru a doua oară. Și, din păcate, nu avea să fie și ultima!
În interior, liniște. O liniște dureroasă, spartă doar de trilul de păsări ce răzbătea prin ocheții sparți ai micilor ferestre. Privirea mi-a coborât umilă peste podeaua prăfuită a bisericii, în mijlocul căreia o scară din lemn parcă-și încropea gândurile din cuvintele unei rugăciuni.
Catapeteasma s-a păstrat în forma originală, lemnu-i, scorojit de vopseaua picturilor, își plângea neputința în fața obiectivului aparatului meu de fotografiat. Domnul Cădariu încerca să-mi explice faptul că ușile altarului sunt păstrate în biserica cea nouă dar auzul meu refuza să-l mai asculte, iar pleoapele mele se căzneau să nu-și trădeze durerea, spărgând sentimente cristalizate în sarea ce-mi zgâria retina. Continuam să simt moartea mea sufletească asemeni unui supliciu pe care mi-l asumam ca și când vina îmi aparținea în totalitate vis-à-vis de degradarea acestor valori. Și, poate că într-adevăr eram vinovat. De fapt, cu siguranță eram vinovat pentru simplul fapt că întârziasem cu venirea pe lume!
Am pășit în altar și, subit, am mai murit o dată... O cruce așezată pe masă își poartă eternitatea pe brațe, alături de o cădelniță prăfuită, înnegrită de vreme, ce pare că-și plânge singurătatea într-o deplină uitare.
Deasupra, picturile șterse, evidențiind parcă mai tare vârsta lemnului, își strigă scenele printre crăpături. Singura pată de culoare rostogolită în întâmpinarea dureroasei lăcrimări stă în verticalitatea unui steag – un prapure bisericesc, cum i se mai spune – a cărui nuanță vișinie este vitalizată de aura unor icoane pictate pe sângele pânzei sale găurite de propria-i greutate.
„Lacrimi și sfinți”. Tristețe acută și credință perenă. Noțiuni tatuate în sistemul nostru de valori – valori pe care suntem pe cale să le pogorâm în uitare cu gândul la o (pseudo) globalizare culturală în care recenta integrare europeană ne calcă în picioare tradițiile și strămoșeștile averi de patrimoniu (?) care sunt pe cale să-și piardă existența datorită lipsei interesului sau eternei lipse de fonduri a autorităților locale (deși aceștia se laudă că au fonduri special alocate pentru cultură și culte – unde sunt aceste fonduri?)
Stimați aleși! Credincioșii localității nu mai pot face nimic, în afara faptului că doresc să vândă localul – care, nu uitați, este monument istoric (oare UNESCO ne aude?) – când ar putea, cu ajutorul domniilor voastre, să-l includă în circuitul turistico-religios, așa cum a reușit întreg județul Vâlcea, unde mai nou îmi petrec existența într-un exil autoimpus. Dar îmi pasă, încă, de locurile natale, îmi pasă de valorile ce mi-au fost inoculate în profundul rațiunii; mă doare dispariția lor mai mult decât mă doare faptul că de fiecare dată când revin pe meleagurile de baștină este obligatoriu (parcă este un blestem) să mor de o mie de ori.
Am tras un semnal de alarmă privind lucrurile din punctul de vedere al iubitorului de cultură, din punctul de vedere al poetului din sufletul căruia răzbate credința țăranului ce-mi sălășluiește în sângele ce-mi curge prin vene, alături de întreaga românitate. Restul vă privește și totodată vă obligă, stimabililor, pentru că (și) de aceea v-am ales și vă plătim din veniturile noastre modeste.
Nu lăsați ca totul să se piardă în neantul istoriei pentru că istoria vă va judeca, iar acest stigmat n-o să dispară niciodată!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!