În Colecția Bibliotecii Brukenthal a apărut de curând, tipărită la Editura „Altip” din Alba Iulia, lucrarea istoricului sibian Dr. Vasile Crișan intitulată „Aurel C. Popovici (1863-1917)”
Este o amplă monografie dedicată vieții și operei celui care a fost o marcantă figură de intelectual din a doua jumătate a secolului al XIX-lea luptător, cu arma ideilor, pentru afirmarea națiunii române din Transilvania în perioada austro-ungară fiind, în același timp, nu numai un adept ci și un promotor fervent al ideologiei federaliste europene.
Autorul, în cele peste 250 de pagini, răspunde unor întrebări pe care și le pune după ce constată tendința actuală de globalizare : „în aceste condiții, care este locul națiunii, fie ea mare sau mică, orgolioasă sau modestă, în acest context globalizant? Nu este ea o haină învechită pe care omenirea se pregătește să o abandoneze în arhivele istoriei? Care sunt șansele păstrării acelui specific național la care se referă arhitecții noii lumi? Care sunt mecanismele prin care acest specific va putea fi transmis ca zestre spirituală generațiilor ce vor urma? Cum le vom putea determina să le asimileze și să le perpetueze? (pag. 11). Tot la acest fel de întrebări, ne spune autorul, a formulat răspunsuri, din punct de vedere al națiunii române, acum mai bine de un secol, începând cu 1891, Aurel C. Popovici.
Apoi autorul arată că Aurel C. Popovici a fost una dintre personalitățile care au marcat viața politică a românilor din Imperiul Austro – Ungar din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea. Ideile dominante în jurul cărora s-a structurat gândirea politică a acestui mare român au fost naționalismul și federalismul. Mai mult, Aurel C.Popovici a fost primul politolog român și printre primii europeni, care a căutat să demonstreze că între acțiunea principiului național și federalismul european nu este antinomie, cele două noțiuni fiind compatibile.
Lucrările sale cele mai importante, în care tratează cele două concepte, sunt:
- „Cestiunea română în Transilvania și Ungaria. Replica junimii academice române din Transilvania și Ungaria la răspunsul dat de junimea academică maghiară studenților universitari din România”(1892) operă colectivă coordonată și redactată, în mare măsură, de Aurel C.Popovici,
- „Principiul de naționalitate”(1894),
- „Cestiunea naționalităților și modurile soluționării sale în Ungaria” (1894),
- „Stat și națiune. Statele – Unite ale Austriei – Mari” (1906) –
- „Naționalism sau democrație. O critică a civilizațiunii moderne”(1910) și
-„La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie”, apărută postum, în 1918.
Opera sa, prin noutatea abordării și prin caracterul tranșant polemic, a stârnit numeroase controverse în epocă. Istoria naționalismului românesc și cea a federalismului european nu ar putea fi corect scrise fără a se face referire la ideile avansate de politologul român. Totuși bibliografia referitoare la el este neașteptat de redusă
Studiile, atâtea câte s-au scris, au abordat sau doctrina politică de esență conservatoare sau proiectul și acțiunea sa federalistă pentru întemeierea „Statelor – Unite ale Austriei – Mari”. Dispariția sa prematură, în februarie 1917, după un lung exil, în plină conflagrație mondială, urmată de prăbușirea și descompunerea în state naționale independente a imperiului pe care dorea să-l federalizeze, a atras, inevitabil, personalitatea lui Aurel C.Popovici într-un con de umbră.
Sunt evidențiate apoi și câteva date biografice, unele dintre ele în strânsă legătură cu opera. S-a născut la 4/16 octombrie 1863, ca al doilea copil al cojocarului Constantin Popovici și al soției sale Maria din Lugoj. Între 1869 și 1873 urmează cursurile școlii confesionale românești, apoi primele două clase ale liceului cu limba de predare maghiară din orașul natal. Din această primă perioadă a studiilor sunt de reținut două elemente care i-au marcat existența: În primul rând, dorința de a cunoaște limbi străine. Învăța limba franceză noaptea, fără știrea mamei, care îl trimitea devreme la culcare. Cu timpul și-a însușit ca autodidact germana, maghiara, franceza și italiana, pe care le-a studiat cu ajutorul gramaticilor și dicționarelor. În al doilea rând, trezirea conștiinței sale naționale s-a materializat în dorința de a învăța bine și corect românește. Cursurile la liceul unguresc nu-l satisfăceau. La stăruințele sale, părinții trec peste greutățile de ordin material și îl trimit la Gimnaziul românesc din Brașov, unde stă trei ani. Bacalaureatul și-l ia în 1884 la Liceul din Beiuș, unde este nevoit să se mute „din motive de cruțare materială.”
În toamna anului 1885 Aurel C.Popovici devine student al Facultății de medicină din cadrul Universității din Viena.
Un rol important în formarea sa intelectuală l-a avut activitatea în cadrul Societății „România Jună” al cărui președinte a fost, la început Ioan Slavici Societatea studenților români din capitala imperiului luase ființă în anul 1867.Discursurile sale înflăcărate, pătrunse de un naționalism curat și încredere în dreptatea cauzei națiunii sale, pe care obișnuia să le încheie cu expresia „dixit”, i-au adus porecla „Dipsi”, cu care de regulă își semnează corespondența cu cei apropiați. Este, alături de Virgil Onițiu, inițiatorul celui de al doilea almanah al Societății „România Jună”, din anul 1887.
În toamna anului 1888, Aurel C.Popovici se căsătorește cu Maria Ana Polt din Viena. A fost o soție devotată, care l-a urmat pe drumul zbuciumat al vieții, la bine și la rău.
Cei doi iau hotărârea de a se muta de la Viena la Graz unde Popovici se înscrie, pentru continuarea studiilor universitare la Facultatea de medicină.
Începând din vara anului 1891, Popovici va fi acaparat cu totul de organizarea studențimii române din Viena, Graz, Budapesta și Cluj pentru elaborarea, tipărirea și difuzarea „Replicii junimii academiei române din Transilvania și Ungaria”, neglijându-și studiile universitare. Din păcate, Popovici nu a mai apucat să-și susțină teza de doctorat și să-și ia licența de medic. Anchetele în procesul ce i-a fost intentat în legătură cu redactarea și difuzarea Replicei și angrenarea sa tot mai directă în conducerea mișcării naționale a românilor din Transilvania și Ungaria, îl vor îndepărta pentru totdeauna de medicină. În anii care vor urma, va deveni, însă, unul dintre cei mai cunoscuți și avizați doctori ai bătrânului și bolnavului Imperiu Austro- Ungar
În istoria politică a românilor din Transilvania și Ungaria, începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea este marcat de mișcarea memorandistă. Sub acest generic, arată autorul, se ascunde un amalgam de evenimente care au adus pe scena vieții naționale actori noi, idei noi și, mai ales, soluții și proiecte politice inedite, care vor transforma din temelii ideologia Partidului Național Român din 1881, așezată pe pasivism politic și pe revendicarea autonomiei Transilvaniei în cadrul monarhiei dualiste.
Acum studenții Universității din București iau hotărârea, la întrunirea din 5 noiembrie 1890, să constituie un comitet de acțiune care să redacteze un „Memoriu” adresat străinătății privitor la asupririle la care erau supuși românii ardeleni din partea statului maghiar. Această hotărâre va sta la temelia „Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”, (în continuare – „Liga Culturală” n. n.), care ia ființă în București la 17/29 decembrie 1890 și care își începe activitatea, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1891. Scopul Ligii era cultivarea sentimentului de solidaritate a românilor de pretutindeni, prin promovarea culturii românești la toți românii din țară și de peste hotarele sale.
Cea dintâi înfăptuire a Ligii și a fost redactarea și difuzarea „Memoriului studenților universitari români privitor la situațiunea românilor din Transilvania și Ungaria”, document important atât prin conținutul său cât și prin urmările sale. A fost tradus în limbile germană, engleză, franceză și italiană, tipărit într-un tiraj de masă și difuzat în Europa, în primele luni ale anului 1891. El a produs reacția de simpatie a opiniei publice și a presei europene în legătură cu soarta românilor din Transilvania și Ungaria. Dar, la fel de considerabile, prin consecințe, au fost și manifestările ostile Memoriului, care n-au întârziat să apară. Ele au venit, în principal, din direcția presei naționaliste ungurești și a mediilor universitare din Ungaria. La 16 aprilie are loc o mare întrunire a studenților la Universitatea din Budapesta. Adunarea a condamnat Memoriul studenților bucureșteni și a trimis o telegramă de felicitare profesorului Moldóván Gergely, profesor român renegat la Universitatea din Cluj, care, în primăvara anului 1891, publică un studiu istoric drept răspuns la argumentele Memoriului românesc, jignitor la adresa sentimentelor naționale românești. În acest context, la începutul lunii iulie a anului 1891, apare de sub tipar, în limbile maghiară, franceză și germană, lucrarea „Românii din Ungaria și națiunea maghiară. Răspunsul tinerimii de la școlile înalte maghiare la Memoriul tinerimii universitare din România”. Conținutul acestui document a determinat pe tinerii studenți români din Graz, Viena, Budapesta și Cluj să răspundă argumentelor cu care studenții unguri sperau să contracareze protestul românesc.
În acest context intră Aurel C.Popovici în avanscena mișcării naționale a românilor din monarhia dualistă. Hotărârea de a organiza studențimea română din centrele universitare ale imperiului pentru a riposta la afirmațiile pe care le considera calomnioase în Răspunsul studenților unguri și energia depusă în acest scop îl transformă pe A.C.Popovici în lider necontestat al generației sale ca autor principal al Replicei intitulate: „Cestiunea română în Transilvania și Ungaria. Replica junimii academice române din Transilvania și Ungaria la «Răspunsul» dat de junimea academică maghiară «Memoriului» studenților universitari din România”. Prin valoare și unicitatea sa documentul a rămas în memoria contemporanilor și urmașilor sub un nume de un singur cuvânt „Replica”. Se arată apoi , în amănunțime rolul lui A. C. Popovici în mișcarea memorandistă
Un spațiu destul de mare din lucrare este dedicat procesului "Replicei" care l-a transformat în erou național.
Sentința împotriva lui Aurel C.Popovici a fost întâmpinată cu urale de bucurie și mulțumire din partea publicului maghiar care nu a părăsit sala de judecată până la încheierea procesului și condamnarea exemplară a inculpaților. Era una dintre cele mai aspre pedepse pronunțate de curțile cu jurați ungurești în cazul proceselor de presă: patru ani închisoare de stat, 500 florini amendă și alți 500 florini cheltuieli de judecată. După Proceesul Replicei problema care se punea era dacă Aurel C.Popovici să rămână în țară, să aștepte verdictul recursului și să se supună hotărârii instanței sau să încerce să ia drumul exilului. Membrii comitetului au fost de acord cu propunerea lui Petrovici ca Aurel C.Popovici să plece în străinătate. Pentru Aurel C.Popovici începea o nouă etapă a dramaticei sale existențe. Din momentul în care a plecat din Sibiu, în acel început de septembrie 1893, el nu a mai călcat pe pământul pe care a văzut lumina zilei. Pentru guvernanții țării el a rămas toată viața un proscris.
În România Aurel C. Popovici a muncit din greu pentru susținerea unei existențe modeste dar decente și pentru realizarea proiectelor sale. A fost, rând pe rând sau concomitent, profesor, ziarist, publicist, analist-comentator, mereu atent la realitățile vremii, mereu cu mâna pe condei. Cu simpatii conservatoare notorii, nu se va angrena în lupta politică din România. Și-a păstrat până la sfârșitul vieții cetățenia de origine și s-a dedicat cu trup și suflet luptei pentru emanciparea națională a românilor din monarhia dualistă.
Biografia lui din această perioadă s-a situat pe două coordonate majore: implicarea sa în evenimentele care au marcat mișcarea națională a românilor din monarhia dualistă și participarea la mișcarea de idei a României timpului său.
Sunt relevate contribuțiile lui Aurel C. Popovici la evenimente petrecute în sânul mișcării naționale și culturale ale românilor din monarhie : criza Tribunei, Congresul naționalităților, poziția românilor față de serbările Mileniului, colaborarea lui Aurel C. Popovici la proiectul Enciclopediei Române a lui C. Diaconovici, polemica, dusă de pe pozițiile naționalismului românesc transilvan, cu Octavian Tăslăuanu, împotriva ideilor socialiste și anarhiste, implicarea în combaterea dizidenței mișcării „tinerilor oțeliți” din cadrul P.N.R., contribuția sa la tratativele româno-maghiare din anii 1910-1914. Sunt consemnate, de-asemenea, activitățile lui în domeniile ziaristicii și pedagogiei.
În continuare sunt relatate demersurile lui Aurel C.Popovici la Viena, sporadice până în 1912, mai numeroase după decizia de a părăsi capitala României pentru capitala imperiului, pentru promovarea în cercurile politice de aici a ideii federalizării monarhiei ca singura șansă a supraviețuirii sale. El căuta, totodată, să mențină în rândurile opiniei publice și a oamenilor politici români speranța atingerii idealului național, alături de habsburgi. Aurel C.Popovici și Alexandru Vaida – Voevod au fost, din această perspectivă, printre ultimii oameni politici români care s-au plasat pe această platformă, până târziu, după izbucnirea primului război mondial. Stăruința lor a fost alimentată de intransigența guvernelor ungurești pe drumul politicii de forță împotriva naționalităților, de eșecurile succesive ale tentativelor de apropiere și de înțelegere între naționaliștii români și guvernele ungurești, precum și de criza cronică existentă între acestea și Curtea vieneză, alimentată de dorințele de hegemonie maghiară și de ideologia „gross-östereich-istă”. Iluziile federaliste ale autorului proiectului Statelor Unite ale Austriei Mari sunt spulberate de dispariția lui Frantz Ferdinand și izbucnirea primului război mondial .
Într-un subcapitol special sunt relatați ultimii ani de viață a patriotului român. În ultima sa carte, „La question roumaine en Transylvanie et Hongrie”, scrisă în 1916, după eșuarea demeresurilor de atragere a României de partea Puterilor Centrale și intrarea ei în război împotriva Austro-Ungariei, Aurel C. Popovici ajunge la concluzia dramatică privind necesitatea prăbușirii imperiului pe care dorea să-l federalizeze și a făuririi unității națiunilor central-europene pe ruinele sale. Cartea apare postum, în 1918, deoarece autorul se stinge din viață, la Geneva, în 10 februarie 1917
Bibliografia, 43 anexe foto-documentare și harta Statelor Unite ale Austriei Mari completează sumarul cărții.