O întâlnire: Neagu Djuvara și Barack Hussein Obama




Neagu Djuvara este un occidental desăvârșit. Și un pro-american onest, prin destin și opțiune asumată. Istoricul Neagu Djuvara, însă, cu intenție de a... "ne ghici în stele" și nu de a ne speria, își încheie cea mai recentă carte de istorie - lansată la Târgul International Gaudeamus (Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premizele hegemoniei americane, 1914-1991, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2008) - cu o frază-verdict care pe mulți va surprinde: "Vremea "împărăției" Statelor Unite va fi neapărat de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală și tulburări haotice".(p.126)
Aceasta concluzie încheie ca un capitoliu un întreg edificiu demonstrativ care pare foarte logic din punct de vedere științific (susținut fiind și de alte scrieri în vogă sau rapoarte guvernamentale din diferite direcții), însă logica și rațiunea nu se suprapun în mod obligatoriu, fapt pe care numai civilizații viitoare, obscure și inaccesibile nouă, îl vor confirma sau nu.
De la p.120 începând, cu concizie didactică și foarte argumentat-pedant, Neagu Djuvara arată care sunt elementele-indicii pentru gestionarea teoriei conform căreia hegemonia americana nu va fi de lungă durată:
1. Profilul etnic al Statelor Unite se schimbă acum cu prea mare iuțeală, ceea ce ar putea avea, cu vremea , consecințe importante. De câțiva zeci de ani, afluxul populațiilor sărace sud americane și de prin alte părți sufocă proiecțiunile statistice guvernamentale, așa încât cifrele date publicității în septembrie 2008 arată că populația albă va reprezenta nu majoritatea (ca acum, deși în descreștere), ci doar 46 la sută, în 2042. (Consecință a imigrației masive și necontrolate, ca și a natalității ridicate a noilor veniți).
2. Studiul civilizațiilor ne arată că întotdeauna profundele mutații petrecute în viața spirituală (artă, gândire, credințe) care se întâmplă la trecerea de la o civilizație la alta apar după începutul scăderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai târziu. Or, spune mai departe Djuvara, în cadrul civilizației noastre, observăm un fenomen cu totul excepțional, total diferit de orogeneza și prăbușirea civilizațiilor anterioare defuncte, fenomen brusc ivit la începutul secolului XX: neașteptate schimbări în știință, filosofie, în toate artele, alături de o scădere enormă la nivelul practicării religiei creștine. Toate aceste surpări au început subit în primii ani ai secolului XX, deci cu mult înainte de o relativă închegare politică, adică de apariția unei eventuale unice puteri hegemonice, "imperiale" (p.125). Iar aici Djuvara citează fenomenul de paradoxală răsturnare totală a paradigmelor înregistrat în scurtul răgaz 1905-1913, când toate domeniile cunoașterii și ale creației sunt zguduite de revoluții (citez, în cele ce urmează, exemplele și numele pomenite de autor): Brâncuși întrerupe brutal estetica impusă până la el de Michelangelo, Donatello și Rodin sau Maillol; Bella Bartok, Igor Stravinski și cei trei inițiatori austrieci ai dodecafonismului serial (Schönberg, Berg, Webern) au rupt continuitatea de la Monteverdi și Pierluigi da Palestrina până la Debussy; Apollinaire, Kafka, Tzara, Urmuz, Joyce, Beckett, Ionesco impun fantezia debordantă și triumful absurdului (p.126); Einstein și Freud introduc și ei o ruptură fața cu științele anterioare...Iar revoltele succesive și de sorginți diferite ale tinerilor de pretutindeni readuc în acea perioadă izul de ev mediu la care făcuse referire și Berdiaev în 1920.

Pentru a face saltul către concluzie, este interesant de remarcat faptul că Djuvara ne explică într-o paranteză consistentă un pasaj din teza sa de filosofie speculativă a istoriei, pe care marele sociolog Raymond Aron l-a considerat ca fiind cel mai original din teoria sa (cf. nota 1 de la p.9, capitolul "Fenomenul de retragere progresivă a "centralilor" și de ascensiune progresivă a "perifericilor", atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă", pp.397-437 și anexele IV-VIII).
Să nu pierdem din vedere, așadar, faptul că teza lui Djuvara se întemeiază pe următoarele principii ferme: I. In faza ascendentă a unui stat multinațional, puterea e concentrata în mâinile unei infime minorități, atât etnice, cât și sociale. Și, II, în faza descendentă, puterea e din ce în ce mai mult în mâinile "perifericilor" acelei societăți. (p.121) (se citează și cazul Franței după cea de a treia Republică, pentru a se ajunge la explicația că nu "perifericii" alungă "centralii" de la putere, ci aceștia nu mai au destulă vlagă și lasă puterea nou-veniților, interesați nu să distrugă vechea putere, ci sa lupte cu forte proaspete pentru ca fosta împărăție să nu piară cu totul).
"Accederea perifericilor, spune Djuvara la p.125, nu e o cauză de decadență, ci doar un simptom al începututui de decadență și trebuie să o privim ca pe un barometru al schimbării". Autorul iese din când în când din câmpul teoretic științific și se încumetă să opereze cu concluzii privind realitatea politică actuală: "hegemonia americană dă semne de durată posibil mai scurtă decât alte hegemonii (p.125) și nu cred să fie pusă în primejdie de actualele răbufniri belicoase și șantaje ale Rusiei, întemeiate pe deținerea unor imense surse de energie. Ele nu vor schimba cu nimic echilibrul puterilor pe planetă. Brutala incursiune militară în Georgia, în vara 2008, va avea efect de bumerang, accelerând investițiile occidentale în acea țară și pregătind intrarea ei in NATO. Probabil, în lanț, și a Ucrainei".

Sistemul de referință al analizei efectuate de Neagu Djuvara este plasat în interiorul civilizației occidentale, născute la mijlocul veacului al V-lea e.n., și căreia îi aplică următorul principiu de interpretare: "în toate civilizațiile cercetate, faza de unitate finală e precedată de câteva secole de lupte între regate ce râvnesc la supremație, iar învingătorul este, în cele din urmă, întotdeauna cel mai excentric din punct de vedere geografic și cel intrat cel mai târziu în competiție".(p.15)

Așadar, să reținem din această demonstrație faptul că cel mai excentric actor geopolitic sunt Statele Unite, în lumina teoriei lui Djuvara pentru scena globală occidentală descrisă. Această America își păstrează încă rolul de lider, iar în același timp președintele Barack Hussein Obama reprezintă un triumf al celeilalte excentricități, cea socială americană, din ce in ce mai puțin vulnerabilă față de elitele recente.

Discursul lui Obama de la instalarea sa de astăzi, 20 ianuarie 2009, s-a întâlnit, prin câteva din punctele sale esențiale, cu premizele istoricului român, în ceea ce privește descrierea realităților istorice și politice complexe, ambii dându-și mâna pe frontiera concluziilor îngrijorătoare (Djuvara) care conduc către atitudini mobilizatoare de chemare la luptă (Obama). M-a frapat aceasta uluitoare coincidență dintre cele două tipuri de mesaje (de discurs stiintific-istoric și, respectiv, de discurs politic), iar acest lucru m-a îndemnat să risc aceasta primă analiză.




Angela Furtună

20 ianuarie 2009-01-21

ora 19.15, ora Bucureștiului, la discursul de instalare la Casa Albă al celui de al 44-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii, Domnul Barack Hussein Obama

http://angelafurtuna2008.over-blog.com/