Simone Weil – Greutatea și harul unei vieți

(3 februarie, 1909, Paris, Franța – 24 august, 1943, Ashford, Marea Britanie)

La 3 februarie 2009 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea, la Paris, a scriitoarei franceze Simone Weil, care a fost o conștiință intensă a interbelicului european, o apreciată și controversată gânditoare franceză din zona existențialismului creștin, pasionată de filozofie și de mistica creștină, animată de un activism pasional și de un mit personal egofob. "Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârșesc păcatul invidiei", scria în caietele sale de mai târziu autoarea, dar tot ea afirmă (în eseul Iubirea lui Dumnezeu și nenorocirea) că „această distanță infinită între Dumnezeu și Dumnezeu, sfâșiere supremă, durere de care nimeni altul nu s-a apropiat, minune a iubirii, este răstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce s-a făcut blestem".
În Cahiers 1957-1972, Emil Cioran scria că „există la Simone Weil o latură de Antigona, care a ferit-o de scepticism și a apropiat-o de sfințenie" (apud Simone Weil, Oeuvres, Paris, Gallimard, 1999, édition établie sous la direction de Florence de Lussy, p.1265), așezând într-un trup delicat o ființă pasionată de nenorocire (mai mult decât de împlinire), dar și o intensitate interogativă de filosof autentic (Albert Camus însuși a afirmat că, după Simone Weil, nu se mai poate concepe o Europă nouă care să nu țină seama de exigențele formulate în operele ei), o exigență investigatoare și o dorință de transcendență cum rar se întâlnesc. Nicolae Steinhardt, pe urmele Simonei Weil, meditează în Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1991, p.223), în însemnările din iulie 1966, la civilizația și cultura occidentală, care „au un caracter de generalitate, se adoptă ușor și se adaptă oriunde", iar această ușurătate el o așează în balans cu „greul-greutate" (în sens de adânc, serios), găsind aceleași tipuri de raportare, precum și Simone Weil, între har și greutate (din Le pesanteur et la grâce, Plon, 1947 și 1988), atunci când„ grația este contrastul gravitației (=ca atracția pământului, încetineala, îngreuierea, grosimea, grosimea, grosomânia)".
Simone Weil se mândrea cu europenitatea sa desăvârșită, scriindu-i în octombrie 1941 comisarului pentru problemele evreiești o scrisoare în care lua peste picior modul în care autoritățile de la Vichy defineau termenul de evreu: „M-am hrănit încă din prima copilărie din tradiția greacă, creștină, franceză". De altfel, celebra scriitoare a aparținut unei familii de evrei liberali ce se îndepărtaseră de tradiția lor religioasă, adoptând în mod benevol europenitatea ca natură culturală și arhetip civilizațional și astfel intrând sub incidența unui tip de asumare frecvent întâlnit în epocă.
Pentru a-i schița un portret, există multiple mărturii ale unor nu mai puțini celebri prieteni și contemporani, iar suma acestora conduce către o ființă genială, paradoxală, pe terenul contrastelor căreia niște adevăruri uluitoare au produs paradigmă filosofică, o ființă în care intensitatea a generat iluminare și care era înzestrată cu o rară combustie mentală și spirituală. Unul dintre primii ei editori, Albert Camus, spunea că "uimitoarea ei inteligență era incapabilă de un singur lucru, anume de frivolitate". Emil Cioran mărturisea că Simone Weil era "complet lipsită de umor, ceea ce i-a permis progrese speciale în viața spirituală, căci mistica și umorul nu merg împreună". Materia de Antigonă de aici vine, din acestă "vehemență de tragedie greacă, îmbinată cu o limpezime platoniciană". Viața și caracterul scriitoarei au jucat un rol fundamental în generarea gândirii și operei sale, pe care autoarea o pune adesea pe seama unei inspirații venite din alte sfere, după ce traseul vieții sale îi purtase pașii de la iluzionismul bolșevic și până la mistica creștină finală. Astfel, în 1940, când ajunge în refugiu la Marsilia, Simone Weil este atrasă de părintele dominican J.-M.Perrin, ce se dedicase toată viața mântuirii oamenilor, și care o convinge de necesitatea botezului în Biserica Catolică. Calea pe care o urmează în această perioadă de convertire Simone Weil este una severă. Scriitoarea se supune atât propriilor canoane venite dintr-o exigență ieșită din comun, cât și canoanelor ecleziale. Toată viața considerase că "eul trebuie anihilat pentru ca ființa umană să devină transparentă față de adevărul divin", iar această indiferență față de ființa nespirituală a și condus-o pe Simone Weil la o rapidă capitulare biologică. Dar urmând numai acest traseu spiritual, în fond, experiența de viață a Simonei Weil, ce duce până la pragul înalt al convertirii religioase este, păstrând proporțiile, însuși traseul marii istorii culturale a Europei: tensiunea între revelația mediată instituțional și ierarhic, pe de o parte, și exigența unei relații directe, personale și redemptoare a insului cu Creatorul (cf.Zoe Petre), pe de altă parte, a dominat istoria Occidentului european din vremea Sfântului Francisc de Assisi până la Contra-Reformă. Fascinația și nevoia de iluminare creștină resimțită cu patos de Simone Weil, survenită pe un fond general de criză a omului fără Dumnezeu (într-un secol al concluziilor ingrijorătoare privind totalitarismele), păruse ca fiind una bizară majorității intelectualilor epocii. Dar cât de firești justificări contextuale i se pot aplica! Să ne gândim numai la explicația rațională istorică a stingerii omului european creștin: pe măsură ce cultura urbană s-a răspândit în Europa, pe măsură ce tiparul și traducerile Bibliei în limbile vulgare au proliferat, a scăzut drastic nevoia credincioșilor de a primi Revelația Cărții prin intermediul ierarhiei ecleziastice. Or, pe fondul insipidelor experiențe înregistrate în cursul acestei crize a secularizării, pentru Simone Weil au fost decisive întâlnirile cu oameni charismatici precum părintele Perrin sau, mai târziu, gânditorul catolic Gustave Thibon, cu care se pare că scriitoarea a comunicat cel mai bine și cel mai inspirat. De altfel, Thibon este primul care face cunoscută filosofia mistică a Simonei Weil după moartea acesteia, publicându-i la Plon, în 1947, volumul Le pesanteur et la grâce, în care sunt adunate o parte din notele din Caietele de la Marsilia. Tot Thibon, în 1952, publică împreună cu părintele Perrin un volum de evocări intitulat Simone telle que nous l'avons connue. Acest volum conține un portret de referință făcut gânditoarei: "Era pasionată până și în disprețul față de pasiuni...Detașată până în rărunchi de gusturile și de nevoile ei personale, nu era detașată de detașarea ei...În marea carte a universului așezată în fața privirilor sale, eul ei era un cuvânt pe care izbutise să îl șteargă". Astfel devenise Simone Weil un personaj ofensiv și autoexigent până la distrugere, căutând supunere față de autoritatea lui Dumnezeu și în egală masură absolutul ca adevăr ultim. Cum personalitatea Simonei Weil nu era dominată de dogmatism, aceasta nu a pierdut niciun prilej, totuși, de a-și purta în public propriile războaie cu Biserica Catolică, la care aderarea explicită nu se putea produce ca o capitulare fără anumite fricțiuni intelectuale. Întâi, Simone Weil acuza Biserica Catolică de faptul că "nu își onorează numele și vocația de universalitate, dat fiind refuzul de a recunoaște autenticitatea spirituală a oricăror persoane, tradiții sau fenomene dinafara ei". În al doilea rând, gânditoarea socotea că "insistându-se asupra Bisericii ca "trup" al lui Christos, se uită că suntem destinați să fim interlocutori intimi, prieteni ai lui Christos, într-un dialog secret și personal cu el". În al treilea rând, considera că "există în Biserică tendința unui totalitarism exercitat asupra inteligenței". Toate aceste capete de acuzare erau trăite intens, cu revoltă, și finalmente au determinat-o pe Simone Weil să nu primească botezul, justificând acest gest în felul următor, în Autobiografie spirituală (Ed. Humanitas, București, 2004): "Creștinismul fiind catolic de drept, iar nu de fapt, consider legitim din parte-mi să fiu membră a Bisericii de drept, iar nu de fapt, nu numai pentru o vreme, ci pentru toată viața dacă e cazul". Nu numai cu Biserica, ci și cu unii apologeți ai creștinismului s-a războit Simone Weil ( în delicata chestiune a lui a pune deoparte), însă e de remarcat faptul că ea însăși comite aceleași păcate atunci când judecă religia ebraică (de care familia sa și ea însăși se îndepărtaseră). În acest sens, judecata sa asupra lui Israel (și asupra Islamului, uneori) este pesanteur, după termenul ei propriu, adică este grea și nedreaptă, și nu este atinsă de harul și puritatea înălțătoare pe care le aplicase creștinismului de care fusese absorbită întru mântuire. Așa se explică de ce Simone Weil – care aprecia o religie numai pentru capacitatea sa de a pune în legătură pe om cu divinitatea - ajunge să afirme, în mod nedrept, că "Nimic pur nu poate exista fără participare la divinitatea întrupată. Lipsa unei atare participări trebuia făcută evidentă: e motivul pentru care totul este întinat de păcat în Israel". Beneficiul simbolic colectiv pentru a judeca o tradiție (cf. Anca Manolescu) se dovedește, încă o dată, perdant, chiar și la un mare gânditor dotat pentru transcendent.

Această teribilă frământare spirituală creÈ™tină È™i energofagie ecleziastică i se întâmplau unei fiinÈ›e înalt înzestrate, È™i care, născută fiind într-o familie de evrei liberali, se îndreptase către Christos sub presiunea unei istorii personale zbuciumate, în căutarea adevărului absolut, È™i a unei tragice istorii europene contextuale. Face studii de filosofie la liceul Henry IV (discipol al profesorului Alain), apoi este absolventă cu brio a Școlii Normale Superioare È™i a colegiului de filosofie de la Sorbona (unde se distinsese prin inteligență È™i gândire originală, alături de Simone de Beauvoir). ÃŽn prima parte a anilor 1930, ca voluntară adolescentă È™i tânără dominată de o conÈ™tiință specială dedicată luptei sindicale, înzestrată cu imperioasa necesitate de a se convinge de ascendenÈ›a fascismului, petrece un timp în Germania, apoi revine în FranÈ›a în stare de hiperluciditate, scrie articole È™i mărturii pe această temă, se implică în acÈ›iuni de stânga pentru cauzele muncitorilor, cu care se identifică total, È™i al căror statut îl adoptă pentru un timp, după ce renunță benevol È™i idealist la propriul statut personal de profesoară (la care va reveni, însă, după ce starea precară a sănătății nu îi va permite să rămână prea mult timp angajată ca muncitoare la Alstom È™i Renault). De la pacifistă radicală, trece la sindicalistă revoluÈ›ionară È™i apoi pledează pentru ceea ce se numea "reformismul revoluÈ›ionar": les faibles sont trop opprimés pour avoir même la volonté de se révolter, et pourtant il faut que ce soit eux-mêmes qui prennent en main leur révolution. Simone Weil era convinsă în acea perioadă că reformiÈ™tii avansaÈ›i trebuie să creeze condiÈ›ii mai puÈ›in opresive pentru muncitori, aÈ™a încât revoluÈ›iile să nu mai aibă caracter violent. Devine comunistă anti-stalinistă, scrie într-un timp la revistele L'École émancipée È™i La Révolution prolétarienne, participă în 1942 la Cercul Comunist Democratic al lui Boris Souvarine, participă la Războiul civil din Spania împotriva lui Franco, nu È™i-a făcut niciodată iluzii privind viitorul ei de evreică în Europa ameninÈ›ată de nazism. ÃŽn acest moment de apogeu survine exilul de la Marsilia descris mai devreme ca moment de apogeu al iluminării creÈ™tine, când scrie mereu, cu febrilitate, îmbrățiÈ™ează experienÈ›a creÈ™tinării, dar pe care o ridică la rangul de temă fundamentală a scrierilor È™i meditaÈ›iilor sale filosofice dedicate proiectului de dureroasă reconciliere dintre modernitate È™i tradiÈ›ia creÈ™tină, prizată prin haloul umanismului grec, ce avea menirea să păstreze dozarea corectă a interpretărilor. ÃŽn 1942, Simone Weil își duce părinÈ›ii în siguranță în Statele Unite, pentru a-i feri de Holocaustul ce avea să urmeze, însă își refuză sieÈ™i statutul vegetal non-beligerant, simÈ›ind nevoia să revină în Europa pentru a lupta cu Răul momentului. Traversează oceanul È™i vine în Anglia, pentru a participa ca redactor la lupta dusă de organismele FranÈ›ei Libere, dar È™i aici deranjează prin intransigenÈ›a sa pasională, fiind obligată să demisioneze în iulie 1943 din organizaÈ›ia generalului De Gaulle. Cum È™i firul vieÈ›ii i se apropie de capăt, astfel a ajuns Simone Weil în postura omului nemângâiat È™i nemântuit ce îl găseÈ™te È™i îl primeÈ™te pe Christos, însă menÈ›ine o tensiune conflictuală cu Biserica Catolică. TotuÈ™i, în ziua morÈ›ii, fiind deja în stare de inconÈ™tiență, este botezată È™i astfel cercul creÈ™tinării se închide în pace. De altfel, în acest refuz instituÈ›ional se găseÈ™te mesajul respingerii forÈ›ei, a constrângerii, a cătuÈ™elor de orice fel, în care stă miezul gândirii Simonei Weil. ViaÈ›a sa a fost un pod aruncat între principiile iniÈ›iale ale non-violenÈ›ei de tip Gandhi È™i, finalmente, reformismul lui Lanza del Vasto. Simone Weil a fost profund ataÈ™ată cauzelor FranÈ›ei, însă a fost la fel de profund decepÈ›ionată de această patrie în momentul în care a fost eliminată din cercurile de fideli ai lui De Gaulle È™i i se interzisese accesul la rezistenÈ›a franceză ; în aceste condiÈ›ii, ea a fost capturată de poliÈ›ia germană, apoi deportată din raÈ›iuni de discriminare rasială, fiind identificată ca evreică È™i lăsată să sufere de inaniÈ›ie È™i rele tratamene care o vor îmbolnăvi de tuberculoză. Tristă È™i singură, se va stinge la Ashford, în 1943, la numai 34 de ani.
Operele sale cele mai importante au apărut postum. Astfel : 1934 - Réflexions sur les causes de la liberté et de l'oppression sociale, coll. « Idées », Paris, Gallimard, 1955. - 1947 - La Pesanteur et la Grâce, préface de Gustave Thibon, Paris, Plon. - 1949 - L'Enracinement. « Prélude à une déclaration des devoirs envers l'être humain », Paris, Gallimard, coll. « Idées »; rééd. Gallimard, 1968. - 1949 - Attente de Dieu, introduction de Joseph-Marie Perrin, O. P., Paris, La Colombe, Éd. du Vieux Colombier ; rééd. Paris, Fayard, 1966. - 1950 - La Connaissance surnaturelle, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». - 1951 - Intuitions pré-chrétiennes, Paris, La Colombe, Éd. du Vieux-Colombier. - 1951 - Cahiers. I, Paris, Plon, coll. « L'Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1970. - 1951 - Lettre à un religieux, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; nouvelle éd. Paris, Seuil, coll. « Livre de Vie », 1974. - 1951 - La Condition ouvrière, avant-propos d'Albertine Thévenon, Paris, Gallimard, coll. « Espoir » ; rééd. Gallimard, coll. « Idées », 1972[3]. - 1953 - La Source grecque, Paris, Gallimard. 1953 - Cahiers. II, Paris, Plon, coll. « L'Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1972. - 1955 - Oppression et liberté, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». 1955 - Venise sauvée, Gallimard. - 1956 - Cahiers. III, Paris, Plon, coll. « L'Épi » ; nouvelle éd. revue et augmentée, 1974. - 1957 - Écrits de Londres et dernières lettres, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». - 1959 - Leçons de philosophie (Roanne 1933-1934), transcrites et présentées par Anne Reynaud-Guérithault, Paris, Plon ; puis Paris, UGE, coll. « 10/18 », 1970. - 1960 - Écrits historiques et politiques, Paris, Gallimard, coll. « Espoir ». - 1962 - Pensées sans ordre concernant l'amour de Dieu, Paris, Gallimard. - 1966 - Sur la science, Paris, Gallimard. - 1988 - Œuvres complètes, Paris, Gallimard. Tome 1 : Premiers écrits philosophiques, Tome 2 : Écrits historiques et politiques. - 1988-... - Œuvres complètes, Gallimard, 17 volumes prévus. - 1999 - Œuvres, Gallimard, collection « Quarto ». - 2006 - Note sur la suppression générale des partis politiques, Paris, Climats.
În România, la Editura Humanitas (Anca Manolescu a tradus ), s-au editat următoarele titluri : Greutatea si harul (La pesanteur et la grâce), Humanitas 2003, - Autobiografie spirituală (Autobiographie spirituelle), Humanitas 2004, - Forme implicite de iubire a lui Dumnezeu (Humanitas, 2005).
Simone Weil rămâne o gânditoare și un filosof fără de care nu se mai poate concepe interbelicul european. Dominantele vieții sale au fost studiul și analiza ideilor ("...nu citesc, mănânc..."), efervescența unei devoțiuni excepționale pentru cauzele tuturor celor oprimați, alungarea conformismului înrobitor, căutarea adevărului absolut între servitutea social-politică față de aproape și întâmpinarea lui Christos. Un portret în efigie al Simonei Weil creionează Raymond Aron (citat de Anca Manolescu), atunci când își amintește fața ei zbuciumată la vestea că o grevă din îndepărtatul Shangai fusese înăbușită în sânge: "Simone trebuie să fi aspirat la sfințenie; a lua asupra sa toate suferințele lumii nu are sens decât pentru un credincios ori, mai precis, pentru un creștin". Această dedicație intelectuală și existențială față de principiile ultime, atracția față de nenorocire, puritate și sacrificiu, prin compasiune, observă și Anca Manolescu, au făcut din Simone Weil o ilustră persoană înclinată către domeniul spiritual. Cu mențiunea că urgența spiritului de practicant, grație căruia Simone Weil și-a dat practic viața pentru ideile sale, adaugă un plus de autenticitate și de charismă, opunându-se spiritului rece al simplilor teoreticieni sau al intelectualilor lipsiți de empatie și de relevanță publică. Acest filosof mistic numit Simone Weil a creat nu numai un sistem, dar a învins prin reflecțiile sale haosul existențial din destinul unui evreu supus hăituirii în întunecatul secol al XX-lea, generând un discurs ce demonstrează că realitatea ființei umane este un ciob din absolut. Poate că acesta este și sensul profund al cuvintelor: C'est un grand danger d'aimer Dieu comme un joueur aime le jeu.

Angela Furtună
21 februarie 2008