Martin Walser (*1927) este unul din cei mai mari scriitori germani în viață. La ora actuală ultimul său roman „Angstblüte” (Floare de frică) este recenzat în multe ziare și reviste. Autorul a dat un interviu revistei FOCUS (17 iulie 2006) și a răspuns la întrebarea, care ar fi - acum în preajma vârstei de 80 de ani - sentimentul lui de viață predominant: „Chiar floare de frică. Este o noțiune din botanică, care definește înflorirea vehementă a unui copac înaintea sfârșitului. Asta încerc și eu.” + + + + + + Personajul principal al romanului, Karl von Kahn, se îndrăgostește de o tânără care ar putea să-i fie nepoata.

Scriitorul Maxim Biller a publicat în anul 2003 romanul „Esra”, roman interzis de Tribunalul Federal în iunie 2005, în urma unui proces câștigat de fosta parteneră de viață a autorului. Reclamanta s-a recunoscut într-o ipostază nefavorabilă în roman. Tribunalul considerase că dreptul personalității ar fi mai presus decât libertatea artei. În luna august un tribunal din München va decide asupra unei noi plângeri a reclamantei care cere de la inculpat o despăgubire de 100.000 (o sută de mii) €. Peste 100 de scriitori germani au semnat o declarație în care cer respingerea acuzării și reinstaurarea dreptului de publicare a romanului „Esra”. FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG din 24 iulie a concluzionat într-o glosă: „O condamnare a lui Biller ar avea consecințe incalculabile pentru nenumărate cărți scrise, dar și mai mult pentru nesfârșit de multe cărți nescrise. Acum cazul >Esra< ne interesează pe toți.”+ + + + + + Să nu uităm, vorbim de o țară în care arderile de cărți au constituit cândva spectacole publice.

Botoșani, 1909. În familia unui negustor evreu se naște un băiat. La vârsta de 19 ani se îmbolnăvește de tuberculoză. Domiciliile sale vor fi de acum încolo clinici și sanatorii. În anul 1934 publică un volum de poezii, în 1936 urmează romanul „Întâmplări din irealitatea imediată” și în 1937, numai un an înaintea morții sale, romanul „Inimi cicatrizate”.Ați recunoscut desigur: vorbesc de Max Blecher, autorul care și-a primit locul cuvenit în „moderna interbelică esteuropeană” abia după schimbările din 1989, cum notează un recenzent în NEUE ZÜRCHER ZEITUNG. Este recenzat ultimul roman care a apărut în Germania, într-o traducere „suverană” de Ernest Wichner, sub titlul „Vernarbte Herzen” Recenzentul scrie despre starea sufletească a eroului romanului, Emanuel: „Experiența tulburătoare de a exista fără a fi totuși viu se exprimă prin excese de gândire și vedere. Ascuțit este intelectul lui Emanuel și neiertătoare percepția lui. Degradarea fizică îl face să oscileze între euforie și depresiune, cinism și melancolie, fascinație și scârbă.” + + + + + + Probabil că fără trăiri personale nu se pot scrie astfel de opere literare. Din păcate!

Și în paginea de literatură a ziarului SÜDDEUTSCHE ZEITUNG din 25 iulie este recenzat romanul lui Max Blecher care se numea și Max L. sau Marcel. Numai că aici tatăl lui n-a fost negustor, ci fabricant de porțelan. În rest, numai vorbe bune despre această carte care își datorează frumusețea „limbii poetice și directe, limbă care încearcă să se descurce în mod propriu cu realitatea”. Cuvinte de laudă și aici pentru Ernest Wichner, originar din Zăbran/Banat, traducerea căruia asigură „renumele târziu” al scriitorului român-evreu. + + + + + + Literatura are, în contradicția cu jurnalistica, un suflu lung, chiar foarte lung; din fericire, cum ne demonstrează romanul „Vernarbte Herzen” de M. Blecher.

„Rezonanța este întotdeauna mai mică decât m-am așteptat”, spune criticul literar Marcel Reich-Ranicki (86) în DER SPIEGEl (24 iulie 2006). Se referă la publicațiile sale în general și la ultima lui ispravă literară. Vorbesc de monumentala serie de publicări în cadrul unui canon al literaturii germane. De cinci ani papa criticii literare germane lucrează la „suma lecturii sale de o viață”. Operele publicate însumează 25.000 de pagini în 50 de volume și au fost scrise de mai multe sute de autori. Acum au apărut ultimele cinci volume și un volum de informații suplimentare. Titlul celor 4448 de pagini: „Der Kanon. Die deutsche Literatur. Essays.” (Canonul. Literatura germană. Eseuri). Cred că e destul de clar, de ce recenzorii nu se grăbesc să recenzeze astfel de antologii voluminoase care se vând în cutii de carton. Interesantă mi se pare declarația lui Joachim Kaiser, un alt critic renumit, citat de Reich-Ranicki cu umorul său uscat: „Bineînțeles că nu voi scrie despre ele. Nu posed cultura generală necesară pentru acest lucru.” + + + + + + Pentru noi, amatorii de literatură, rămâne doar invidia pentru un om care a avut în „mai mult de 70 de ani” atâta timp pentru literatură. Asta-i meserie, da!