Și încă o poveste din arhivele fostei cetăți Ingolstadt, și tot anul 1871. Printre cei 9.000 de deținuți de război era și căpitanul francez Alfred de Beaurepair. El a scris o carte despre detențiunea sa și a descris modul senzațional de luare de prizonieri în acele vremuri. Kommentul, adică uzanța era valabil/ă însă numai între ofițeri și suna verbal în felul următor: „Vă fac prizonier și vă rog să-mi înmânați sabia dumneavoastră, domnule camerad”. + + + + + + Soldații nu prea aveau timp pentru astfel de amabilități, fiindcă gloanțele zboară prea repede și nu acordă răgaz pentru forme de bună comportare.

Culmea! Ofițerii „arestați” aveau dreptul să cineze în hotelurile orașului dacă și-au dat cuvântul de onoare că nu vor „evada”. Și căpitanul nostru, domnul Alfred de Beaurepair din Franța, a luat masa la hotelul Adler din Ingolstadt. Fiind un bărbat cu un sănătos spirit de observare, a constatat că între ofițerii prusiaci și cei bavarezi exista o deosebire însemnată: ofițerii originari din Bavaria aveau un Leibesumfang (tradus mota-mo: circumferință corporală) mult mai mare. + + + + + + O jignire, aș spune, și o explicație pentru faptul că nu am văzut până azi în Bavaria o traducere germană a cărții lui Alfred de Beaurepair. Poate ar trebui căutat în anticariatele de pe teritoriul fostului stat prusiac.

Cred că e cazul să ne apropiem iarăși de timpurile noastre. Pe acest drum nu e nimic spectaculos într-o întâlnire cu Emil Cioran, chiar dacă o putem asocia cu o temă care își trage seva din epoca fascistă. Auleo, am putea exclama, citind titlul acestei recenzii: „Despre avantajul de a fi fost fascist”. Hannes Stein, de la ziarul DIE WELT, a publicat o recenzie despre un eseu biografic în care Patrice Bollon „analizează prăpastiile filozofului sceptic E. M. Cioran”. Materialul a apărut în aceeași zi cu interviul lui Günter Grass în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG (Vezi și Cinci secvențe din viața și mass-media germană - 34). Coincidență?! În orice caz se poate citi la capătul textului că Cioran. n-ar fi „vorbit niciodată despre episoadele sale fasciste, cel puțin nu de bunăvoie”. Cioran. nu mai poate să se apere. + + + + + + Dar, dacă mă gândesc cum stăteam, la vârsta de 15 ani, în fața televizorului și îl admiram – da, cuvântul este conștient ales – pe un om mic de statură, cu o freză impecabilă, gesticulând și tunând (verbal) energic, de pe balconul sediului Guvernului din București, împotriva ocupării Cehoslovaciei de către trupe sovietice, atunci mi-e greu să cred într-o vină schimbătoare de destine a unui adolescent pe nume Emil Cioran.

Tot în timpul lui Cioran m-am împotmolit, dar cu un alt protagonist, aparținând unei etnii nu prea apreceată de adolescentul filozof: Max Blecher. A apărut o nouă recenzie a versiunii germane a romanului său Inimi cicatrizate – Vernarbte Herzen (FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG din 19 august 2006). (31) Recenzentul afirmă că „miracolul de povestire al romanului” se sprijină „pe o claritate nesentimentală a privirii” lui M. Blecher. Viața pe care autorul o tematizează „cu o profesionalitate lipsită de iluzii” în acest roman este oricum greu de imaginat pentru un om sănătos. Și recenzentul Ernst Osterkamp se arată profund mișcat de ceea ce se întâmplă în romanul lui Blecher, încercând să cuprindă toată drama eroului principal în titlul analizei sale: Dragoste în ghips. Vorbe de apreciere a găsit jurnalistul cultural de la cotidianul din Frankfurt și pentru Ernest Wichner care și-a făcut un nume de traducător „sigur în stil”. Romanul a apărut la renumita editură Suhrkamp și costă 14,80 €. + + + + + + Când tânărul român Cioran (1911-1995) își începuse escapadele fasciste tânărul evreu-român Blecher (1909-1938) era deja pe moarte.

Văd că în rubrica din această săptămână nu mai reușesc să mă întorc în prezentul imediat. Dar nu pot să-l omit pe Rolf Bossert. A apărut o nouă recenzie a colecției de poezii „Ich steh auf den Treppen des Winds” (Stau pe treptele vântului), ediție îngrijită de Gerhardt Csejka (12, 25). De data aceasta este recenzentul ziarului FRANKFURTER RUNDSCHAU, care se arată impresionat de poeziile reșițeanului. El aruncă cu această ocazie și o scurtă privire de ansamblu asupra activității literare a unor poeți germani, emigrați din România: „O serie întreagă de autori de limbă germană din Banat a reușit să atingă după emigrarea din România socialistă, după prăbușirea sistemului, un grad mare de popularitate. Nume ca Herta Müller, Oskar Pastior, Rainer Kirsch, Klaus Hensel, Werner Söllner und Ernest Wichner vorbesc pentru sine.” (Jurnaliștii germani au și azi încă probleme cu geografia României, așa că nu este vorba de un caz singular, când un sibian – Pastor – și un brașovean – Hensel - devini într-un foileton german bănățeni. Tot așa dintr-un Roland Kirsch poate să devină un Rainer Kirsch.) Autorul recenziei laudă „bogăția stilistică” a lui Bossert și își susține afirmația cu mai multe exemple: „Wir sitzen in Städten in Osten./ Man macht Poesie./ Und während die Schreibfedern rosten/ Erklärt sich der Krug zum Genie. – Stăm în orașe în est./ Se face poazie./ Și pe când penele de scris ruginesc/ Ulciorul ca geniu reînvie.” + + + + + + Din păcate vorbim de o glorie post mortem.