O culegere seculară de înregistrări clasice atrage la ora actuală atenția melomanilor din Germania. Orchestra Berliner Philharmoniker (Filarmonicii Berlinez) prezintă împreună cu ziarele DIE WELT și WELT AM SONNTAG o ediție de CD-uri, cuprinzând perioada 1913-2002. Cele 12 CD-uri costă 129 de Euro. O sumă frumoasă, dar cine o cheltuie poate să asiste acustic deopotrivă la evoluția unuia din cele mai renumite orchestre sinfonice din lume cât și la schimbarea spiritului diferitelor epoci. Reîntâlnirea cu cei mai mari dirijori ai secolului trecut este posibilă și datorită cărții de însoțire a colecției jubilare. (La 1 mai 2007 Berliner Philharmoniker vor împlinii 125 de ani.) Pentru materialul de fotografii și texte semnează jurnaliștii din redacțiile celor două ziare. Iubitorul de muzică clasică află astfel informații de fond despre interpreții, compozițiile și împrejurările istorice în care au fost cântate piesele din această selecție de concerte. + + + + + + Discul nr. 5 poartă titlul Sergiu Celibidache (1948-1951) și cuprinde următoarele opere sinfonice: Claude Debussy – Jeux, Felix Mendelssohn Bartholdy – Sinfonia nr. 4 La-major, Darius Milhaud – Suite française.

Herta Müller și Landsmannschaft der Banater Schwaben (Organizația șvabilor bănățeni), asta n-a fost niciodată o prietenie deosebită, mai degrabă o antipatie care a căpătat din când în când și câte o latură publică. În NEUE ZÜRCHER ZEITUNG din 21 octombrie 2006 se putea citi un text scurt de Herta Müller dedicat lui Oskar Pastior. (vezi Cinci secvențe... nr. 39). Surpriză: astfel de texte, chiar cu formulări asemănătoare, se puteau citi în ultimii ani cu duiumul în BANATER POST, organul de presă ai șvabilor bănățeni din Germania. Textele vorbesc de deportarea populației germane din România în Uniunea Sovjetică la „munca de reconstrucție”, în anul 1945. Și mama Hertei Müller a fost deportată și Oskar Pastior a fost deportat. Scriitoarea culege de cinci ani material pentru un roman despre această deportare. Anul trecut a fost chiar împreună cu Oskar Pastior și Ernest Wichner, tot un scriitor german originar din Banat, în Ucraina și a vizitat unele locuri unde au muncit deportații. + + + + + + Se pare că în fața unor astfel de evenimente și contrahenți vorbesc aceeași limbă.

Este o tradiție veche ca foștii cancelari germani și alți politicieni de seamă să-și prezinte memoriile scrise. Dar parcă devini tot mai subțiri aceste amintiri. Konrad Adenauer a mai umplut 2076 de pagini, Helmut Kohl s-a mulțumit cu 1820, Hans-Dietrich Genscher (fost ministru de externe) cu 1087 și lui Gerhard Schröder i-au ajuns acum numai 544 de pagini. Săptămânalul DER SPIEGEL se ocupă pe 24 de pagini de această carte cu titlul „Entscheidungen. Mein Leben in der Politik” (Decizii. Viața mea în poltică), apărută la editura Hoffman und Campe din Hamburg și având prețul de 25 Euro. Materialul jurnalistic este îmbogățit cu câteva fragmente din carte. Astfel se poate citi și părerea lui Gerhard Schröder despre George W. Bush: „[...] Întotdeauna am constatat și în convorbirile noastre între patru ochi cât de pătruns este acest președinte de >frica lui Dumnezeu< și cum se înțelege în deplin acord cu această pentru el supremă instanță. [...] Pot să înțeleg bine când un om este foarte credincios și își trăiește viața particulară după criterii obținute în dialogul cu Dumnezeu, în acest caz prin rugăciune. Problema mea cu o astfel de poziție începe acolo unde am impresia că decizii politice sunt rezultatul convorbirii cu Dumnezeu. Cine legitimează astfel decizii politice nu poate să accepte ca acestea să fie schimbate sau numai relativate în schimburi de idei cu alții. Dacă ar accepta așa ceva, ar atenta împotriva unei comenzi dumnezeiești, pe care a primit-o prin intermediul rugăciunii. [...]” + + + + + + Oare câte vieți de soldați germani a salvat această atitudine a lui Gerhard Schröder? Dacă privim Iracul ni se oferă numai un singur răspuns: multe, poate chiar foarte multe.

Am scris în rubrica Cinci secvențe... nr. 31 despre problema scriitorului Maxim Biller. Un caz asemănător și totuși complet altfel este cunoscut și din literatura daneză. Revista literară VOLLTEXT din Austria a publicat în nr.4/2006/august/septembrie un text din antologia lui Marc Degen „Unsere Popmoderne. Das Beste aus schlechten Büchern” (Modernismul nostru de pop. Lucrurile cele mai bune din cărți proaste). Textul reprodus aparține scriitorului danez Preben Rommedahl și a apărut anul trecut în volumul autobiografic „Wort wird brennen. Wie ich das gemacht habe” (Cuvânt va arde. Cum am făcut acest lucru). Fragmentul preluat de VOLLTEXT se deosebește de celelalte materiale din revistă prin cele două culori ale tiparului: negru și roșu. Împotriva întregii biografii, de 700 de pagini, soția lui Rommedahl a reclamat la Tribunalul Suprem din Copenhaga, pe motiv că numele ei, Tine Rommedahl, nu este pomenit niciodată. Tribunalul a decis în favoarea soției, condamnându-l pe soț să completeze propria biografie cu pasajele „care onorează prezența și activitatea Tinei Rommedahl și care însumează cel puțin 10 la sută din cuprinsul cărții”. Revista austriacă a tipărit în fragmentul preluat din culegerea de texte al lui Marc Degen pasajele ulterior adăugate de Preben Rommedahl cu roșu și a consemnat într-o notă explicativă că ar fi vorba despre „primul caz în care o persoană ajunge printr-o decizie juridică în textul unei opere beletristice”. + + + + + + Și încă ceva: Tine & Preben Rommedahl sunt căsătoriți din 1981 și trăiesc și azi într-o „căsnicie fericită și armonioasă”.

Ludwig Schwarz (1925-1981), scriitor, dramaturg și jurnalist german din Banat, este autorul singurului roman scris în dialectul șvabilor bănățeni. La ultimul congres al Uniunii Scriitorilor din România în timpul dictaturii comuniste, desfășurat în iulie 1981 la București, Schwarz urma să țină un discurs. În ziua premergătoare acestui termen s-a stins însă din viață într-un hotel în capitală. Manuscrisul cuvântării sale – în limba română – a fost găsit în camera de hotel și a fost citit într-o traducere germană în anul 1981 la cercul literar Adam-Müller-Guttenbrunn din Timișoara și ulterior publicat – de data aceasta în originalul românesc – în revista de exil ALERGÃTORUL DE LA MARATHON din Aarhus/Danemarca, nr. 4/1989. Acum BANATEWR POST din München a publicat în numărul său din 20 octombrie 2006 o traducere de dr. Hans Gehl a acestui document deopotrivă literar și social-politic. Putem citi o critică deosebit de aspră a politicii culturale române din acei ani; un fenomen destul de neobișnuit și chiar periculos în timpul dictaturii. Cu menționarea „vânzării nemților” Schwarz a atacat indirect și politica cuplului Ceaușescu. + + + + + + Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Luwig Schwarz dacă mai apuca să țină această cuvântare în fața congresului, fiindcă deja în același an Ceaușescu începuse cu „uniformizarea totală” a vieții culturale în România, cum scrie ziarul münchenez.