Atunci când seacă Dunărea, e sărăcie în țară

Al doilea fluviu al Europei, după Volga, și al 26-lea din lume, Dunărea este mană cerească pentru țările riverane fluviului. Nu și când scade. O vorbă din bătrâni spune că atunci când seacă Dunărea, e sărăcie în țară. Vorba bătrânească pare a se adeveri din ce în ce mai mult. Regele fluviilor europene, cum îl numea Napoleon, se află la cel mai scăzut nivel din ultimii 160 de ani. Scăderea debitelor Dunării pune în pericol și fauna piscicolă din Deltă. De asemenea, valul de secetă care stăpânește în prezent o mare parte din continentul european a provocat cea mai mare criză a navigației pe Dunăre cunoscută până acum, toată lungimea fluviului fiind presărată cu nave fluviale, convoaie cu marfă, pontoane și diverse ambarcațiuni eșuate. Pe unele porțiuni, apele au scăzut cu 70% sub nivelul normal, iar fluviul poate fi traversat cu piciorul. Hidrocentrala de la Porțile de Fier I – principalul furnizor de energie electrică în România – funcționează la o treime din capacitatea normală. Potrivit specialiștilor, Dunărea nu a mai înregistrat niciodată un debit de apă atât de scăzut, iar prognozele meteorologilor nu anunță nimic bun pentru cel puțin două săptămâni de acum încolo.

“Eu cu , voi cu dolarii”

Seceta prelungită și nivelul Dunării, cel mai scăzut din ultimii 160 de ani, nu aveau cum să nu afecteze locuitorii care s-au născut cu apele fluviului în ochi. O sărăcie dureroasă, contrastând năucitor cu vilele și casele de vacanță răsărite pe faleză, scaldă marea majoritate a gospodăriilor. Copiii sunt în vacanță acum, dar vine școala. De unde tu bani, când întreaga zonă trăiește efectiv din gloria de altădată? “De când îs copil n-am văzut așa ceva, ne spune badea Dumitru. Voi aveți bani, nu știți cum e. Ia, dați-mi și mie de-o bere. Ce știți voi? Eu cu , voi cu dolarii”, continuă bădia. Râde și el, râdem și noi. Trecem calea ferată. Un băiețandru pescuiește cu o undiță improvizată, din lemn de alun. Se uită puțin speriat, crezând poate că-i vom cere permisul. Îl întrebăm de nivelul apei. Ne-arată niște pietre țâșnind din apă, pe care se odihneau apatic păsările. “Abia dacă se vedeau”, zice. Îl lăsăm în pace, să-și vadă de peștele lui. Ceva mai încolo se află “plaja”. Printre mărăcinii cât sperietoarea de ciori, vacile pășteau nestingherite. Pe malul fluviului, până spre Severin, se află șantiere navale, care au cerere și lucrează mai ales pentru străini, schelete de întreprinderi, fosile ale unui timp mort, hoteluri de mai multe stele, baruri și terase, alcătuind o lume tare pestriță.

“Dunăre, Dunăre, /Drum fără pulbere”

Din lungimea Dunării de 2860 de km, pe parcursul cărora adună afluenți din 17 țări, mai mult de o treime sunt pe teritoriul României. Fluviul străbate 10 țări și patru capitale ale Europei, având un bazin hidrografic de 800.000 de kmp, populat de aproximativ 80 de milioane de locuitori. În Antichitate, Gurile Dunării au fost vizitate și descrise de Herodot, “părintele istoriei”. În lungul fluviului au apărut o serie de localități întărite, cum ar fi Dierna (Orșova), Drobeta (Drobeta-Turnu Severin), Turris (Turnu-Măgurele), Axiopolis (Cernavodă), Carsium (Hîrșova), Novoidunum (Isaccea) și Aegysus (Tulcea). În Evul Mediu s-au dezvoltat și alte orașe, ca Giurgiu, Brăila, Galați, iar mai recent (în secolul al XIX-lea) Corabia, Calafat și Călărași. Fauna acvatică dă specificul Dunării: aici urcă din Marea Neagră, pentru a-și depune icrele, sturionii (morun, păstruga, cega, nisetru), numiți de Herodot “peștii fără oase”.

Defileul Dunării, între magie și tehnologie

Sectorul Baziaș-Porțile de Fier se numește și Defileul Dunării. Schimbarea profundă a caracteristicilor cursului Dunării are loc în dreptul barajului de la Porțile de Fier. În partea de nord sunt Munții Locvei, Munții Almăjului (între Baziaș și Orșova) și pe o mică porțiune (în aval de Orșova) Podișul Mehedinți. Aceste unități au corespondențe la sud de Dunăre, unde Carpații se continuă. Înainte de construirea barajului, care a ridicat cu 32 m nivelul lacului de acumulare, în acest sector, cu multe praguri, stânci emerse, vâltori și repezișuri, navigația se făcea în condiții grele. Trecerea defileului dura 120 de ore și se făcea doar în timpul zilei. Zona îngustă din dreptul Munților Almăjului purta și poartă numele de “Cazane”. Prin construirea barajului, s-a creat un lac întins, necesar hidrocentralei “Porțile de Fier”. Datorită creșterii nivelului apei, cu aproape 7 metri, o serie de localități au fost strămutate, cum s-a întâmplat cu orașul Orșova, cu faimoasa și pitoreasca insulă Ada-Kaleh, situată la 3 km aval de Orșova, care, prin umplerea lacului de acumulare, a fost complet inun¬dată, dispărând astfel un biotop specific cu un mare număr de elemente mediteraneene: chiparos, migdal, castan comestibil, leandru.

Preafrumoasa Ada-Kaleh...

Ada-Kaleh avea cel puțin 500 de locuitori, în marea majoritate turci, dar și câțiva români, practi¬când fel de fel de meserii: cofetari, cizmari, croitori, tapițeri, preparatori de cafea la nisip și barcagii. După primul război mondial, insula a revenit Ro¬mâ¬niei Mari, dar administrarea ei a fost autonomă, conducătorul insulei fiind guvernator, ultimul dintre aceștia, Regep Pașa locuind în casa crenelată. Principalele monumente (geamia-biserica turcească, baza¬rele și altele) au fost transferate pe insula Șimian de lângă Drobeta Turnu-Severin. Moscheea a avut pe vremuri un covor enorm, persan, lung de 15 m și care cântărea 500 kg. Acesta era un dar al sultanului Abdul Hamid II și se păstrează la Constanța. În cimitirul turcesc, printre arbori tropicali, domina mor¬mântul lui Miskin Baba, un “făcător de minuni”. Principalele activități ale populației erau fabricarea celebrelor țigarete de Ada-Kaleh, a rahatului, sugiucului, halviței cu nuci, dulcețurilor din smochine și a unor băuturi și răcoritoare turcești și, în mod firesc, pescuitul și transportul turiștilor cu barca de pe malul românesc al Dunării. Numele insulei, conform le¬gendei, ar putea să vină de la o preafrumoasă fată. Din anul 1970 a fost acoperită de apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier. Faimoșii ei locuitori fie au plecat în Turcia, fie în Constanța, Orșova și Severin. Toate aceste modificări nu au afectat radical farmecul și spectaculozitatea defileului, el continuând să atragă atenția deopotrivă omului de știință și turistului.

O bijuterie naturală

Tot “Porțile de Fier” se cheamă și parcul natural din zonă. Frumusețea peisajului și ecosistemele unice pe care le cuprinde fac din acest parc o adevărată bijuterie a naturii. Formele de relief sunt deosebit de spectaculoase: versanți abrupți, chiar prăpăstioși, văi înguste, peșteri în pereții stâncoși ai defileului. Totul este acoperit de o vegetație abundentă, submediteraneană, care dă o impresie de natural, de teritoriu virgin. Peisajul este determinat și de climatul cu nuanțe submediteraneene, care oferă condiții favorabile de dezvoltare unor plante și animale nemaiîntâlnite în alte părți ale României, cum ar fi mojdreanul, liliacul, arțarul tătăresc, broasca țestoasă, vipera cu corn și gușterul.

11.000 de suflete în colosul de beton armat și fiare

Între 1964 și 1971, în colaborare cu Iugoslavia, s-a construit aici nodul hidroenergetic și de navigație “Porțile de Fier”, care cuprinde o hidrocentrală cu puterea instalată de peste 2200MW și o producție anuală de peste 11 miliarde kWh. Jumătatea românească a hidrocentralei asigură peste 12% din necesarul de energie al României. Corpul barajului, construit între localitățile Gura Văii (România) și Sip (Serbia) are înălțime de 55,2 m, iar lacul de acumulare creat în spatele acestuia are o lungime de 150 km (până la Belgrad), lățimea maximă de 5 km și o suprafață de circa 700 kmp. Pe deasupra barajului trece drumul internațional ce leagă România de Serbia pe ruta cea mai apropiată de București. Florian Copcea descria extrem de plastic faimoasele Porți, pe care le lăsăm în urmă, deopotrivă fascinați și mâhniți: “Porțile de Fier I: porți intrate, paradoxal, într-o eternitate pe cât de exuberantă, pe atât de funes¬tă. Mulți ani, acestea, i-au ținut pe oameni - la un moment dat peste 11.000 de suflete - sechestrați într-o glorie vremelnică, vlăguindu-i de tinerețe, ca apoi, după aproape 3000 de zile, să li se în urmă, blestemându-i să rătăcească necontenit, asemeni lui Ulise, în acea clepsidră , numită laconic viață” .

Redeșteptarea, vara 2003