agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2001-10-12 | |
Unii oameni tanjesc dupa caldura dogoritoare a verii; vor ca ea sa-i cuprinda intr-un val de foc molcom. Altii asteapta frigul muscator al iernii, doar cand ii simt aproape focul inghetat simt ca traiesc.
Nu si pe insula. Unii o numisera Insula Fericitilor. Cei ce traiau pe ea nu ii dadeau un nume. Nu era important unde sau cum traiau; important era ca traiau, si traiau mai intens decat oricare altii. Pe insula domnea intotdeauna o primavara tarzie, si fiecare era liber sa se insingureze sau sa se apropie de ceilalti. Gandurile lor nu se invarteau asupra oamenilor lasati in urma, pe continent, sau asupra senesurilor vietii, sau orice alte subiecte filozofice profunde; pur si simplu nu era nevoie de asa ceva. Oamenii de pe insula natura care, generoasa din fire, inzestrase insula cu o viata a ei, compusa din fiecare fir de iarba, din fiecare copac secular, din fiecare dintre cele mai mici insecte ca si din fiecare cerb si ciuta si pasare care traia acolo. Iar acum, fiecare om in parte si toti impreuna erau una cu viata Insulei. S-ar fi putut oare spune ca erau fericiti? Da, atat de fericiti pe cat pot fi oamenii care stiu ca vor muri intr-o zi si, mai rau, nu stiu ce-i poate astepta dupa acest sfartsit artificial care nu se potrivea deloc cu exuberanta vietii de pe Insula. si-apoi, oamenii nu se puteau desprinde usor de deprinderile inoculate in mii de ani de asa-zisa civilizatie. Dar a venit o zi cand pana si ultimul om de pe Insula se contopi in intregul format de constiinta colectiva a Insulei. Din pacate, nici unul dintre oamenii din afara nu puteau sa perceapa magnificul acestei contopiri. Insa cei de pe insula au invatat sa-i iubeasca pe toti oamenii, fie ca ii simteau ca parte a lor sau nu, sa iubeasca viata in totalitatea ei, sa iubeasca pamantul care le ingaduia sa traiasca, sa iubeasca pur si simplu, fara sa aiba un obiect anume al iubirii lor. Iar in ziua in care s-a intamplat asta, pasarile au disparut de pe insula. Nimeni nu le-a observat disparitia imediat, insa dupa catva timp oamenilor li s-a facut dor de tipetele pescarusilor din preajma tarmului dantelat al Insulei, de zvonul ciudat si zgomotos, dar condus de o armonie ascunsa, al pasarilor exotice, de cantecul trist al pasarilor noptii, de simfonia galagioasa , vesela si plina de viata, a tuturor pasarilor cantand inul diminetii. si atunci au observat oamenii ca soarele nu se mai grabea deloc sa rasara dimineata, iar seara cadea greoi in spatele valurilor nesfarahite ale oceanului, fara sa mai coloreze jumatate din cer cu purpura si nori tiviti cu auriu. In fiecare dimineata se ridica tot mai greu, si nu mai stralucea ca inainte, pana cand a cufundat insula intr-o toamna mohorata, de culoarea cenusie a inserarii. Oamenii s-au intristat, iar unii chiar au plans pentru a-si arata inserarea sufletului. Insa pasarile nu s-au mai intors. Oamenii s-au oprit pe tarm, privind cu ochi plansi zarea unde sperau sa mai vada candva o bataie moale de aripi. Pana cand primul om s-a ridicat, intai in picioare, apoi in aer, dand din aripile lungi si albe, cantand, trecand nebanuit in triluri de la tristetea despartirii la bucuria fara de margini a libertatii.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate