agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-01 | | Mie mi-au murit Moșii Mi-am înnebunit copilăria de vise și promisiuni părinților că voi fi cuminte. Toate sacrificiile și învățatul poeziilor învechite, care culminau cu “păpușică din vitrină” sau “cățeluș cu părul creț”, își aveau mult așteptatul și doritul rost, acela ca moșii iernii plăpânde și calme să mă “fericească” cu niscava daruri, care de care mai înflorate și îmbujorate în amintirea primăverii cea plină de cocostârci și ghiocei. Și nici una, nici alta, delasătoare, mărturiile grădiniței și timpuriei școli primare, mă pregăteau pentru încercările felurite la care, cei doi moși mă vor supune. Și ca să nu existe vreo urmă de îndoiala că voi primi cadourile râvnite, îmi repetam discursurile cu care îi voi intâmpina pe bătrânii în straie de sărbătoare, mai ceva ca politicienii în plina campanie electorală. Þin minte că într-un an, nu mai demult de un deceniu și jumătate, vanitatea mea hrăpăreață tânjea după o rochiță cu fluturași, cum numai Oliviana, fetița educatoarei, dobândise. Și îmi doream atât de mult acea inutilă piesă de vestimentație, încât mi-am rugat, înlăcrimată, părinții să mă ajute să le scriu Moșilor câte o epistolă înduioșătoare, cum numai o copiliță de cinci ani, poate să o facă. Zis și făcut. Am așteptat pe Moș Neculae, cu nasul borcănat, ascuns sub pernă, că de‘ iarna cu omuleții ei de zăpadă îmi învinse sănătatea de fier și acum îmi aplica o frecție cu oțet sub atenta supraveghere a bunicii. Și cum spuneam, am așteptat. Totuși am așteptat în zadar, pentru că “ocrotitorul fetelor de măritat și a copiilor” nu a binevoit să apară. Cu obrajii înlăcrimați și plini de muci, de la răceală, m-am apropiat bătăioasă de ghetuțele-mi strălucitor de curate. Fără nici un folos. Moșul mă uitase. Nu reușeam să înțeleg ce se întâmplase, cântaream toate năzdrăvăniile pe care le făcusem, știam că, mă absolvisem de ele, mărturisindu-le părinților și cerându-le iertare. Nu avea de ce să nu vină. Firea mea de copil încăpățânat și mofturos nu vroia să accepte. Fără speranță, pierdută în gândurile mele mărunte, îmi târâiam, acum, ghetuțele sclipitoare de-a lungul și de-a latul holului, pentru că neaua încă nu mă primea în brațele ei reci. După întâmplarea aceasta nefericită, parcă nici nu mai așteptam Crăciunul, cu mirosul său de brad proaspăt ucis și de cozonac parfumat. Eram tristă și încă bolnavă, dar îmi supravegheam mama, din colțul patului din bucătărie, cu cel mai adânc și nedisimulat patos. Și nu pentru că măinile sale harnice frămăntau carnea pentru cârnați sau pentru că fruntea sa asudată mai tremura uneori sub fluturarea unei șuvițe de păr sau a unui colț de maramă, ci pentru că buzele ei pline și rumene rosteau niște rugăciuni nebănuite care păreau incantații sau vrăji. O priveam pe mama, de parcă atunci aș fi văzut-o pentru întâia oară, trupul său îmi părea străin și fermecător ca al unei zâne, de mult încremenită într-un tablou ieftin. Mă fascinau ochii ei care acum păreau mai negri în contrast cu paloarea inumană a chipului său. Am strigat-o, abia îngânând, numele cel mai dulce pe care îl învățasem și ochii săi mă țintuiră. Atunci, m-am speriat pentru prima dată de cea care mă născuse și alergai în zăpada neîntinată, desculță. Mama mă urmă și mă cuprinse în brațele ei mângâietoare iar cu buzele îmi căută fruntea și obrajii, pentru a le săruta și tămădui. Am plâns amândouă, lăsându-ne trupurile în freamăt de suspin și eliberare. Mai târziu, când merele coapte și surâsul mamei, mă făcuseră să uit de necazurile închipuite ale copilăriei; speranța că Moș Crăciun va trece pragul casei mele renăscu în suflețelul meu neliniștit. Și, astfel începusem pregătirea pentru colindul pe care, credeam eu, îl voi cânta Moșului, “Bună seara la fereastră!”. Veni ajunul Crăciunului plin de colindători, cu năsucurile și degetele degerate iar bradul scânteia de beteală și globuri argintate. Iarna își purta cu mândrie, bogăția de bucate înmiresmate și de clopoței. Iar dorința copiilor era ca Moșul, purtător de sac, să poposească cât mai repede în încăperile ce respirau a curat și a foc de lemne. Cum și eu făceam parte din tagma țâncilor nerăbdători, mă fâțâiam canapea- geam, geam- canapea, într-un joc monoton și plicticos. Dar Moș Crăciun nu se grăbea să apară. Și în concordanță cu cele mai sumbre previziuni ale mele, bătrânul originar din Laponia nu-mi vizită locuința. Cum lacrimile și supărarea nu-mi erau străine, blestemai, atunci, îndârjită, pe cei doi moși care mă dezamăgiseră. Le doream moartea și îmi repetam că iarna va fi mai însorită și mai calmă, fără cei doi nesuferiți care își bătuseră joc de mine. Anii au trecut cu graba unei femei care se vrea măritată iar eu am descoperit locașul celor doi moși. Și să nu credeți că se ascundeau în cine știe ce colț uitat de lume. Nu. Locuiau chiar în vecinătate. Moș Crăciun, viețuia vis-a-vis de mine și își purta primăvara, vara și toamna sub pseudonimul: nenea Aurel, pe când moș Neculae, care era construit după chipul Sfântului ce-mi zâmbea dintr-o icoană, agățată de bunica într-un cui ruginit, pe peretele dinspre răsărit al camerei mele, nu-și ascunsese numele. Ocupațiile incognito ale celor doi erau: fost comandant în armată, momentan pensionar, respectiv căruțaș la un grup școlar din oraș, Sfântul fiind de condiție mai modestă. Și nu o dată s-a întâmplat să le surprind privirile cercetătoare și șoaptele pline de tâlc. Firea mea războinică era în opoziție cu respectul pe care îl purtam celor doi bătrânei, oarecum simpatici, cu bărbile lor încurcate. Lucrurile se desfășurau pașnic, fără prea multe interacțiuni cu dumnealor. Din nou, anii trecuseră cu seninătatea unei femei ușoare, iar copilăria mi se transformase în pubertate și pubertatea în adolescență cu accente de maturitate prematură. Uitasem aproape de frământările răzbunătoare ale vârstei viselor, pe care acum, o înțelegeam calmă și netrebnică și mă concentram asupra primei mele iubiri înmugurită parcă din credința în basme. Printre preocupările mele cele mai importante se regăsea: școala, și cu mândrie neascunsă, culegeam premiile cuvenite, probabil, altor colegi mai înzestrați. Cei doi bătrânei, își conservau vârsta și înfățișarea într-un mod ce părea incredibil pentru cei care îi cunoșteau. Doar eu le știam secretul și chiar și acum, după atâta timp, îi priveam cu sfială dar și cu tristețe. Mama uneori mă cerceta ciudat, cu ochii săi negri, de parcă ar fi știut ce mă frământă și chiar ce gândesc. Nu mă sinchiseam să recunosc, cum că anumite întrebări fără răspuns mă chinuiau încă, dar, totuși, îngândurarea mea părea inexplicabilă. Într-o iarnă murdară și seacă, moș Neculae poposi la poarta casei mele, nu fără a fi însoțit de iapa sa bătrână și de nelipsita căruță. Îi susură mamei câteva cuvinte știute numai de ei și se prăbuși pe patul de la bucătărie. Ea aprinse o lumânare din ceară albă pentru a-l veghea pe căruțaș. Nu peste mult timp și într-o liniște apăsătoare, Șfântul muri, afișând o mină împăcată. Mă cuprinse un sentiment de teamă și de deznădejde și-mi priveam mama care susținea pe brațele-i albe, capul îngălbenit de moarte al bătrânului. Buzele ei, neobosite, susurau rugăciuni și chipul i se transformase într-o mască inexpresivă, de parcă intrase în transă. Înmormântarea avu loc într-o duminică cețoasă și domoală, cu două zile înainte de a se împlini sorocul ghetuțelor curate și năsucurilor lipite de geam în așteptarea darurilor. Ninse apoi, cu înfrigurarea sfârșitului lumii, până în ajunul Crăciunului, când se stinse, de asemenea, în brațele mamei și sub veghea ochilor săi neosteniți, nenea Aurel. Sărbătorile iernii își pierdură din lumină și claritate, bucuria surâsurilor fiind falsă și fadă. Eu mă simțeam vinovată și contrariată de cele petrecute și îmi udam cu lacrimi prea multe, superba rochie cu fluturi, găsită sub bradul de Crăciun. Darul mult așteptat în copilărie îmi sfâșia, acum, palmele. Probabil acum venise timpul său...eram fericită...păcat că moșii muriseră, înainte să-i fi iertat. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate