V

Este una din acele dimineți mohorâte, în care verticalitatea umană se obține cu multă greutate și cu minciună. Searbădul zilei ce tocmai a început trebuie combătut cu argumente amăgitoare de către Valentin pentru a putea astfel să îndure senzația de inutilitate care-l chinuie în acele clipe. Îi îngrețoșat de imaginea pe care o vede în clipa în care-și deschide ochii, își dorește altceva, un prezent pe care l-a ratat datorită ezitărilor sau din pricina greșelilor pe care le-a făcut, erori a căror efect ulterior a fost mult mai drastic decât a avut curajul să-și închipuie.
Stă întins în pat, cu mâinile sub ceafă, privind tavanul alb. Profită de faptul că este sâmbătă și nu trebuie să meargă la serviciu. Doar doua zile pe săptămână sunt cu adevărat ale lui, în rest doar timp vândut altora… Așa trebuie să fie viața, construită numai din compromisuri? Responsabilitatea, așa cum e acceptată de om, este o glumă perfidă, având ca efect încătușarea lui. Din pricina ei se renunță la vise, la acele dorințe pe care le are fiecare în copilărie, când sub oblăduirea părintească nu este nevoit să recurgă la sacrificii pentru a-și asigura ziua de mâine, precum și viitor îndepărtat. Atunci totul era simplu pentru el, pe când acum, matur fiind, complexitatea problemelor apărute devine obositoare. Da, a obosit, poate că prematur, a obosit să-și ia viața în serios, să fie responsabil. Regretul unui alt prezent pe care l-ar fi putut avea dacă nu făcea atâtea compromisuri îl împresoară, afundându-l într-o melancolie perversă. Îi este greau să continue acest drum și știe că nu va mai putea pentru mult timp să suporte rutina vieții alese. Să fie responsabil, sa iubească, sa întemeieze o familie, sa lase o progenitură în urma lui, asigurând astfel perpetuarea speciei umane, sa fie de folos societății contribuind la buna ei dezvoltare, toate aceste obligații ,pe care dacă le îndeplinește este acceptat de către ceilalți semeni ai lui, îl îngrețoșează datorită banalității lor. Oo, iubirea, cât de mult este ea elogiată, dar cât de perfidă este în realitate, o boală, cea mai veche dintre toate, a cărei periculozitate constă în faptul că nu este conștientizată ca atare. Toate lumea vrea să iubească, sperând că persona față de care are acest sentiment le va duce fericirea mult visată și le va alunga senzația de inutilitate și de neîmplinire ce le domină traiurile. Ce mare este dezamăgirea erorii lor…
Se ridică din pat și se îndreaptă către balcon, căutând o consolare în verdele parcului și în răcoarea aerului matinal. Cum să se mai comporte, ce atitudine trebuie să ia față de viața pentru a uita de tot ceea ce în asemenea momente îl doboară psihic și spiritual? Cui să-i ceară ajutorul? Nu, nu permite nimănui să-i stea în preajmă cu dorința de a-l ajuta, se știe bolnav incurabil, de aceea a alungat-o și pe Elena din viața lui. Iubirea pe care ea i-o purta, atenția pe care i-o acorda și răbdarea pe care o avea față de el, toate acestea o consumau fără ca el să simtă o alinare. O vedea cum se ofilește, simțea cum chinurile lui se răsfrângeau și asupra ei, cum iadul în care se afla o făcea încetul cu încetul și pe ea prizonieră. Nu vroia să fie responsabil pentru nefericirea ei, astfel că a îndepărtat-o brusc și definitiv. Este incapabil de a ține pe cineva drag lângă el, de a-i accepta iubirea și de a o iubi.
Știe că undeva greșește, că percepția lui asupra vieții a devenit eronată. Poate că dacă s-ar privi numai prin ochii lui, nu ar mai fi așa de descumpănit. Datorită faptului că se privește pe el însuși de undeva de deasupra, de unde îi este posibilă recunoașterea inutilității a tot ceea ce face, a lui în aceiași măsură cu a întregii omeniri, se dezamăgește până la disperare. Nu poate, nu mai poate oricât de mult ar vrea să distrugă viziunea oferită de această perspectivă. Este o persoană tristă, pierdută, chiar dacă în societate se comportă de cele mai multe ori foarte energic, binevoitor, dezinvolt, stârnind admirația celorlalți și câștigându-le încrederea. Asta-i problema: îl mustră conștiința datorită discordanței dintre ceea ce se crede despre el și ceea ce este cu adevărat. Are dovada concludentă care demască ipocrizia umană. Este așa până în cele mai mici celule din corpul lui infect; nu mai are credința că ar fi altcineva pe deplin așa cum se manifestă, atunci când este considerat de alții ca fiind bun. Până și sfințenia i se pare animată de fățărnicie, bazată pe teatrul bine jucat al unui om și pe ignoranța celorlalți. Și-a zguduit întregile credințe, și-a sfărâmat orice stabilitate în viața lui. S-a jucat impertinent cu focul și s-a ars. Chiar dacă își va recăpăta vreodată echilibrul, cicatricele vor dăinui, servind drept dovadă pentru nesăbuința lui.
Îi privește pe oamenii care se plimbă prin parc, indiferenți la drama lui, așa cum și el este la a lor. Se simte singur, atât de singur încât începe să vomite în balcon. Este cuprins de panică, își știe acum sfârșitul, unul fără urmă de glorie în el. S-a distrus singur…
Un singur moment cu adevărat semnificativ în viața unui om. Restul, o penibilă mascaradă a cărei scop îl constituie camuflarea non-sensului traiului ce urmează după aceea.
Un timp neuman, mai multe generații, poate întregile generații, fiecare om contribuind la împlinirea planului neștiut printr-o șansă unică, aceasta constând chiar și într-un simplu cuvânt rostit aparent la întâmplare, dar în adevărat cu mare însemnătate pentru continuitatea acelui scop divin. Exact așa cum îi și cu acțiunea unei cărți. Este captivantă, personajele ei trec prin împrejurări extraordinare, dar după ce s-a citit și ultimul cuvânt și i se închid coperțile, nu mai exista continuitate pentru ele. Restul este fad, fără sens. Ar putea foarte bine muri. Nu exista au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, aceasta este o promisiune, falsă, cu care am fost amăgiți din copilărie, pentru a ne putea îndură insignifianța traiurilor.
Nu își mai poate continua viața cu o asemenea perspectivă asupra ei. Poate că este denaturată, una absurdă, dar pentru el este veridică. Se lasă pradă demenței care pune stăpânire pe el, alungându-i conștiința de sine. Nu se mai poate suportă, se vrea uitat, nimicit de către Cel pe care l-a ponegrit și la blamat, gelos fiind că Mariana l-a ales pe El, retrăgându-se într-o mănăstire. Se roagă pentru iertare, și o primește simțind cum luciditatea îi dispare, dizolvându-se în Nimicul ce se află în spatele forfotei inutile a acestei vieți.
Aude un croncănit în apropierea lui. Își ridică ochii a căror lucire s-a stins către cioara din fața lui, aceiași pe care a văzut-o de multe ori stând pe balcon, spionându-l parcă, așteptându-i sfârșitul. Se vede pe el însuși prin ochii ei, se vede căzut în propria lui vomă, tremurând spasmodic, și își conștientizează rolul negativ pe care l-a avut în această viață, răul pe care l-a adus în viața oamenilor cu care a interacționat, alungându-le liniștea pe care o aveau. Se vede apoi de pretutindeni, sentimentele și gândurile i se dizolvă în spațiul ce-l înconjoară, până ce nu mai rămâne nimic altceva din ceea ce a fost Valentin Nătase, decât o umbră în amintirea celor care pretind că l-au cunoscut…