Pe vremea studenției eram prieteni la cataramă. Multe bazaconii făceam. Din cauza absențelor de la lecții deseori rămâneam fără bursă. Dar eram solidari și împărțeam împreună și somnul, și masa.
În ultimul an de studii Andrei s-a căsătorit cu Elvira, o fată drăgălașă din oraș, cu masă și casă, iar eu am plecat la țară. De la serata de absolvire nu ne-am mai văzut.
Într-o zi m-a apucat dorul de oraș. Aveam de gând să-mi cumpăr un costum. Cel vechi parcă era antreul lui Arvinte.
Când îmi alegeam la magazin haina, cineva mă atinse ușurel peste umăr.
- Nu-i bun! E de-al nostru. Dacă dorești ceva de import, vină după mine,- zise omul.
Mă uit la dânsul. Parcă l-aș cunoaște. Și glasul mi-i cunoscut, și cătătura.
- Andrei???
- Nu, frate. Eu sunt Andrei Petrovici!
- Și ce faci aici?
- Lucrez. Sunt șef… de depozit.
- Da-a-a?!
Șeful porni spre ieșire. Îl urmez supus.
- Da tu, Gheorghe, cum? Tot la țară?
- Tot. La Glodeni. M-am înglodat acolo. Da unde ți-i depozitul?
- Acasă. Acasă-i depozitul… raiul cu boarfe.
Urcăm în troleibuz și peste câteva stații coborâm. Când a deschis ușa, în jur - numai cutii, haine aruncate una peste alta…
- Da ce-i cu harababura asta, Andrei… Petrovici? Nu cumva ai divorțat?
- Nu, dragă. Deunăzi Elvira a plecat cu mere la Nord. Acolo ele se prefac în merișoare de aur… Până una-alta, treci în bucătărie, să vezi cum trăiesc șefii. Ia loc la masă.
Petrovici scoate din frigiderul ticsit o sticlă de whisky din Spania, deschide o cutie de icre negre din Singapore, iar într-o farfurie japoneză pune un pumn de măsline din Grecia. Toarnă lichidul în niște pahare de cristal din Bohemia și-mi zice:
- Dă-i bătaie, băiete! Bea whisky și îmbucă icre și măsline. Știu, că de astea la țară nu prea găsești.
La desert m-a servit cu lapte… de pasăre. Niște bomboane foarte gustoase. Tot deficitare, deși-s chiar din Chișinău, de la „Bucuria”.
După ce am făcut noi trebușoara asta, mă invită în odaie. Deschide șifonierul umflat ca un butoi. Și ce să vezi?! Haine nou-nouțe, cu etichete sclipitoare în germană, engleză, finlandeză, japoneză …
- De care dorești, frate?- îmi propuse „universalul”.
Am ochit un costum finlandez. Îl măsor. Parcă ar fi cusut pe mine. Mă prindea de minune. Ba chiar mă făcea mai zvelt. Parcă eu nu eram eu. Și burta dispăru. Ia meșteri! Nu cârpaci de la noi din sat. Cu un asemenea costum îi dau gata pe toți.
- Îți place? Dă biștarii și-i al tău,- zise șeful, sughițând. - Ba nu! 20 de sticle de coniac! Merge?
- Da cu câte stele?- îl întreb eu alarmat.
- Înmulțește cu 3, ca pentru cunoscuți,- făcu el.
- Accept. Dar de unde-o începem?
- Fie și de la „Butoiaș”, că-.i mai aproape!
- Okay!
Îmi mai amintesc cum cu pachetul subsuoară am ajuns la „Butoiaș”, cum am comandat masa, cum am mai colindat vreo câteva localuri de acest soi, până nu ne-a împins necuratul să răsturnăm masa și să ieșim de la „Fripturi la grătar” în patru labe.
Ieșind așa, cineva ne-a ajutat să urcăm într-o mașină cu zăbrele. Inșii ceea erau în uniforme și vorbeau despre animale…”Vor fi fiind de la menajerie”,- m-am gândit atunci.
Pe drum, legănați de mersul mașinii și de tăria coniacului moldovenesc, am ațipit îmbrățișați în caroserie.
În zori, când mi-am venit în fire, am înțeles că am nimerit nu la grădina zoologică, ci mai la deal de „Butoiaș” - la Trezilcă*. Bâjbâi în jurul meu. Caut pachetul, dar nu-l găsesc nicăieri. Numai șeful sforăia ca un motan pe podeaua rece de ciment. Mi-am adus aminte că i l-am dat să-l țină, când ieșisem din „Plăcinte”.
Îi dau un ghiont și-i spun socoteala. Pentru un moment Petrovici nu-și amintea. Apoi scoase un râs homeric. Evrica! Aseară, crezând că duce un pachet de gunoi, îl aruncase într-un coș de pe trotuar. Așa avea el obiceiul să scoată gunoiul din casă. Îi era rușine să stea la coadă cu toți plebeii din curte la mașina ceea cu clopoțel. Doar era șef… de depozit.

………………………
* Cameră de dezalcoolizare


(Săptămânalul ”Literatura și arta” nr.26 din 26 iunie 1986)