agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2266 .



Cruciada femeilor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bogdan1012 ]

2005-05-07  |     | 



CRUCIADA FEMEILOR


“O rasă a francilor, iubită și aleasă de Dumnezeu, un neam blestemat a cotropit pamintul sfînt …”

Papa Urban al II – lea

“Această primă cruciadă a fost aprigă, lunga si încununată de izbîndă. Un mare număr de cruciați și-au pierdut viața și au urcat direct in rai, așa cum fusese convenit.”

Michel Folco

“- Este voința lui Dumnezeu ca voi sa îndepliniți misiunea, (…) o misiune magnifică de care puteți fi mîndri.
- Bancuri, spuse Micuțul. Dumnezeu este deci general?”

Sven Hassel


STATELE UNITE ALE AMERICII
ARMATA AERULUI
DIVIZIA 101 INFANTERIE AEROPURTATÃ
CÃTRE:
ICRTEF – ONU
CENTRUL PENTRU DOCUMENTARE, ANALIZÃ ȘI STUDII STRATEGICE
DEPARTAMENTUL PENTRU REPATRIERI
CONFIDENÞIAL
NUMAI PENTRU PERSONAL AUTORIZAT
ÎN ATENÞIA DOMNULUI COLONEL WOLFANG KREUTZFELD

Domnule colonel,

Vă transmitem alăturat un document ce va fi remis părții române la prima întîlnire inter-arme ce va avea loc joi 31 iunie a.c. Documentul a fost recuperat în apropiere de Nicosia – Republica Cipru de către un detașament avansat de recunoaștere. Documentul va fi înmînat personal domnului maior Tudorel Petrescu, ofițer de legătură al batalionului nr. 3 vînători de munte – Șoimii Carpatini.
Documentul va fi preluat de către partea română cu semnătura de primire.
Cu toată considerația,

General de brigadă
Len Deinghton
(semnat indescifrabil)

Iubita mea dragă,

Oh, Doamne, ce dor mi-este de tine! Îmi este îngrozitor de dor de tine, cumplit de dor, chinuitor… N-am crezut niciodată că lucrurile pot să ajungă pînă aici. Niciodată. Mă uit zi de zi la televizor, la șuvoiul de știri ce nu mai contenește și nu pot să cred. Acceptam multe și de multă vreme nu mă mai miram de nimic. Bănuiam că niciodată nu se va găsi o rezolvare viabilă conflictului din Orientul Mijlociu, bănuiam chiar că, într-o zi, cineva va detona o bombă nucleară pe acolo, aruncîndu-ne probabil pe toți în aer. Dar ce se întîmplă acum nu-mi puteam imagina. Doamne, și ce se mai vede la televizor, sînt imagini de-un coșmar puțin credibil. Doamne, ce cauți tu acolo? Tocmai tu, tu, tu, iubita mea dragă. Mă uit încremenit la imaginile transmise de CNN (și numai asta transmit, un breaking news perpetuu) și încerc să mi te imaginez mergînd fanatizată, încolonată printre harpiile alea în zdrențe, tu, tu care ești (probabil că ar trebui să pun verbul, verbele la trecut, să scriu „erai”) atît de elegantă, de îngrijită, mă puneai mereu în încurcătură cu toaletele tale, cu minunatele tale rochii, taioare, niciodată nu găseam ceva potrivit să pun pe mine, să nu distonăm prea tare. Mă uit la televizor seară de seară, cînd nu pot să mă mai uit, înregistrez, poate că voi zări un cadru în care să apari și tu. La un moment dat, într-un miez de noapte, a apărut în imaginile acelea steagul național cu o icoană cusută pe el, cu tot felul de inscripții În chirilică (de ce în chirilică? Noi nu mai folosim alfabetul chirilic de vreun secol și jumătate, oricum nu ni se potrivește, suntem latini, Dumnezeule!) cusute pe tot soiul de prapuri. Am apucat să înregistrez, am înnebunit videocasetofonul, reluînd aceleași imagini la nesfîrșit, cadru cu cadru. Nu te-am zărit. Nici nu știam dacă să fiu trist sau vesel, aș fi vrut să te zăresc, aș fi vrut mult să te zăresc, mi-e așa de dor de tine, dar erau imagini incredibile, m-am înspăimîntat… daca te-aș fi zărit răstignită pe vreo cruce, în agonie… flagelîndu-te sălbatic, șiroind de sînge, strivindu-ți picioarele prin podișul Anatoliei, refuzînd ajutorul medical… sau poate că asta chiar faci p-acolo, de fapt nu ai cum să faci altceva, toate faceți asta p-acolo sau cel puțin asta se vede la televizor. Daca ai ști cît de mult aș vrea să-mi vorbești, să-mi povestești, să înțeleg și eu ce se întîmplă, ce va apucat. Ceva logic mi-aș dori, ceva povestit de tine, așa cum îmi tot spuneai tu că ar trebui să fie și să se întîmple, calm și logic. Fără viziuni, fără biblie, fără ortodoxie prea multă, fără femei bătute-n cuie pe cruce. Să-mi povestești cum ar trebui să stea lucrurile, ce este greșit, ce ar trebui îndreptat, așa cum îmi povestea-i pe vremuri, cum îmi explicai răbdătoare, cum mă învățai, cum îmi tălmăceai cîte-un film, vreo piesă, vreun vis de-al tău (și ce frumos visai, iubita mea!). Doamne, ce mult îmi doresc să vorbesc cu tine!
P-aici, în lipsa ta, fără tine, e ciudat, lumea arată altfel de cînd ai plecat, de cînd ați plecat, și, culmea, cu toate cu toate imaginile transmise, cu toate reportajele transmise de la fața locului, care o fi locul acesta, mereu este altul, se tot pleacă, în fiecare zi se tot pleacă, două benzi de circulație ale podului de la Giurgiu sînt numai pentru voi, nu știu, s-au schimbat multe. Nu mi-am putut imagina niciodată cum ar putea arăta o lume numai a bărbaților, doar a bărbaților. Cum eu unul n-am făcut armata, șocul a fost teribil, incredibil de puternic. Bogdan, prietenul acela al meu, zice că ceea ce trăim nu are nici o legătură cu armata, el a făcut armata, doi ani la marină și tot nu-l ajută, iar în armată, lumea bărbaților e altfel, are un scop. Dacă în primele zile (și tu ai prins aici, în țară) era ceva amuzant, pleacă nebunele la Ierusalim, „la arabi”, bine că scăpăm de ele, acum e tragic. Sîntem singuri pe străzi, prin magazine, prin localuri, în multe dintre ele se bea gratis acum, să se termine ce-i de terminat, repede, pînă nu se termină lumea, sîntem singuri peste tot, sîntem singuri, noi între noi, nu ne mai vorbim, este o apatie generală întreruptă doar de știrea vreunei noi crime (întodeauna este vorba de o femeie, fie că este ucisă de soțul disperat sau de către tatăl iubitor, fie că se omoară doi pentru cîte una – și-n ultima vreme se omoară înainte s-o mai întrebe) sau de vreo lege ce încearcă să țină sub control situația. La început a mai fost cum a mai fost, s-a tot închis ochii, de! drepturile omului, dreptul la libera circulație, dar de cînd a plecat fără să anunțe prima doamnă a țării, situația s-a schimbat. S-a decretat starea de asediu (și stii cît sînt eu de liberal și de îngrețoșat la de orice atentat la drepturile democratice, am fost perfect de acord, într-adevăr, nația este în pericol – ce ușor îmi este să mi te imaginez încruntîndu-te citind așa ceva!) dar prea tîrziu. S-a încercat totul, dar ce mai poți face acum cînd, vorba lui Bogdan, ce era mai bun a plecat! Iar pentru cele ce pleacă în continuare, nu se poate face mai nimic. Cum să te războiești cu niște femei ce merg în coloană cîntînd psalmi și rugîndu-se, ce cad în genunchi cînd te apropii de ele, plîng și-și sfîșie veșmintele, asemuind trupele de jandarmi cu legionarii romani din vremea lui Iisus! Nu mi-au plăcut niciodată trupele de jandarmi, nici vreo altă uniformă, dar cînd un plutonier și-a recunoscut mama și soția în mijlocul gloatei și neputînd să facă ceva, s-a sinucis, am plîns. Mi-e dor de tine.
Singura consolare este că peste tot e la fel. A înebunit întreaga Europă, de fapt mint, întreaga lume creștină, probabil că tu nu ști, dar au fost de curînd manifestări incredibile în America, în Australia, pe tot globul. N-am să pot uita niciodată imaginile femeilor electrocutate la intrarea în Eurotunel, plajele pline cu cadavre din Australia și Canada, drumul morții din Tunisia… Măcar americanii au fost eficienți ca de obicei, organizează transporturi navale de anvergură (n-au mai organizat așa ceva din timpul celui de-al doilea război mondial) iar psihologii lor încearcă să înțeleagă de ce nu acceptați transporturile aeriene (mi-ar plăcea ca măcar tu să nu-mi servești chestia aceea cu „Dumnezeu n-a dat oamenilor darul de a zbura, este o lucrătură a Diavolului, putem naviga pentru că și Iisus a mers pe apă”, etc, etc), nu de alta dar s-ar putea rezolva multe probleme mai repede, mai eficient.
Aș putea spune ca aici, în țară lucrurile sînt ceva mai liniștite acum, de cînd au jalonat Curtici – Giurgiu, au rupt Românica în două, închizînd drumul acesta pentru noi, ăștilalți, să se poată scurge toate femeile din Europa spre Orient în liniște. Mai grea, iubita mea, este trecerea asta din Rusia și Ucraina, căci, toată lumea o recunoaște, sînt cele mai sălbatice cruciate dintre toate, unele dedîndu-se la omoruri. Dar, de cînd guvernul rus și-a dat acordul să acționăm cum credem de cuviință, parcă s-au mai potolit, umplîndu-ne drumurile doar cu cadavrele lor. Nu pot să mă împiedic să vorbesc cu tine normal, firesc, așa cum vorbeam mereu și cred că nu ți-aș putea scrie (probabil că nici nu ți-o dorești prea tare) dacă mă gîndesc că ești una dintre ele, că ești la fel ca ele, că probabil mărșăluiești și tu ținînd vreun steag, ducînd vreo cruce, pe undeva prin Anatolia. După calculele mele, știind cam de cînd ai plecat, în cîteva zile ar trebui să atingi Libanul, asta dacă nu vei fi murit pe drum, nu te vei fi răstignit pe vreo cruce…
Este atît de greu să mi te închipui că ai putea fi acolo, între dementele alea, cîntînd psalmi sau mergînd în genunchi pe macadamurile turcești, încît îmi vine în fiecare seară să te sun, cum o făceam mereu, să te întreb ce faci, să-ți spun pînă la saturație cum și cît te iubesc, să-mi planific întîlnirile cu tine, să găsesc mereu ceva nou care să te încînte și apoi, să mă uit în ochii tăi, să-mi primesc răsplata, să-mi zîmbești așa cum numai tu ști s-o faci, să-ți spun sugrumat de dor, noapte bună. Am vorbit personal cu unul dintre cei mai buni psihiatri din țară, am vorbit ore întregi, încercînd să înțeleg ce s-a putut întîmpla. Dar am fost pînă la urmă eu cel care a încercat să explice cîte ceva, era distrus, cu cîteva zile înainte îi plecase fiica de acasă, „să izbăvească lumea de păcate. Poate că n-ai nici tu nici celelalte vreo vină, nimeni să nu fie vinovat, să fie un soi de molimă și atunci, asta e, să căutăm vaccinul. Dar nimeni nu înțelege nimic. Cei mai buni din domeniul psihanalizei, paranormalului, nu înțeleg și nu explică. S-a bănuit la un moment dat că ar putea fi mînă ruseasca sau chinezească, vreo formă nouă de terorism, dar după ce pătimesc și ei acum, nu mai e de crezut.
Poate că din toată această scrisoare a mea (oare mai ții minte cum așteptai scrisorile mele?) ceea ce o să te intereseze, ceea ce o să-ți placă, vor fi doar veștile referitoare la amploarea mișcării voastre. În China botezurile se țin lanț și poate ca nimic nu este mai cutremurător ca imaginile care ne parvin de acolo. Dacă te-ai lua după imaginile acelea, voi aveți dreptate. Zecile de mii de femei omorîte de-a lungul graniței, marele lor marș triumfător ajuns acum pe undeva prin deșertul iranian întrec orice închipuire. Nimeni nu poate suporta să vadă prea multă vreme așa ceva. Cumplit. Chiar crezi iubita mea că asta și-a dorit Domnul nostru să se întîmple pe acest pămînt? Asta? Asta?!
Am început deja să concepem o lume fără voi, o lume în care să încercăm să ocrotim nou născutele, o lume în care nu voi nu mai intrați în calcul decît ca o calamitate naturală, ca o răzbunare a planetei obosită să ne tot suporte. Am început să avem și noi, bărbații, paranoia noastră ne facem, ne construim, o lume a noastră, stranie pentru mine, o lume în care voi nu mai existați, nu mai aveți loc. Proliferează cluburile de homosexuali, de singuratici și, dintr-un anumit punct de vedere, niciodată nu s-a mai văzut o asemenea solidaritate la scara planetei. În definitiv fiecare dintre noi este singur, la fel de singur ca toți ceilalți bărbați, singur în patul său, luptîndu-se cu coșmarurile sale. Dar astfel de lucruri probabil că sînt pentru tine acum cuvinte, gînduri tare păcătoase, drăcești. Mi-e frică să mă mai gîndesc ce frumos, ce dulce, ce bine era cînd păcătuiam noi doi. Acum, poate, fiecare dintre noi iubita mea, ispășește în felul său.
Aseară am vorbit cu tatăl tău, poate că asta m-a făcut să-ți scriu (sau poate că și asta nu-i decît o scuză ca oricare alta). După logica și credința aceea a voastră a fost un om deosebit de păcătos dacă are de ispășit atîtea. E singur. Poate că nu știi, probabil că nu știi, n-ai avea de unde, la cîteva zile după tine a plecat și mama ta, el a albit complet și cred că plînge toată ziua. Iubita mea, îți iubeai tatăl, îl ocroteai, îi dădeai doar veștile cele bune. Am stat mult de vorbă (a fost din punctul acesta de vedere un regal, am vorbit și eu cu cineva despre tine…), mi-a povestit toată copilăria ta, bolile și năzbîtiile, succesele și premiile tale, olimpiadele, emoțiile, apoi, stins, mi-a povestit cum a cunoscut-o pe mama ta, cît de mult au muncit împreună, cît de mult te-au dorit. M-am simțit minunat, m-am lăsat cucerit și poate am cucerit și eu un om pe care îmi doream de mult prea multa vreme să-l cuceresc, de-atunci, de cînd lucrurile aveau un sens, iar el nu mă plăcea deloc. N-am crezut că am să duc dorul perdafului pe care mi l-a tras atunci, cînd cu plecarea noastră intempestivă la munte. N-am crezut că am să-l pot iubi pe tatăl tău, că vreodată am să plîng în brațele sale. Dar probabil ca toate astea sunt acum păcătoșenii pentru tine, povești ce trebuie date uitării.
Îți scriu draga mea, iubita mea dragă și dintr-un alt motiv, foarte practic dealtfel, mergeți la moarte sigură și poate că nu este acea moarte pe care o aștepți tu și suratele tale, s-ar putea să fie una cumplită, foametea. Guvernul turc, ca și cel izdraelian și-au luat de mult mîna de pe voi. Bărbații evrei sunt evacuați, se înființează mai prin toată Europa tabere pentru ei. Ce fericiți au fost arabii la început, cum mai exultau ei, cică era mîna lui Alah, pleacă evreii, Palestina este din nou a noastră, nababii de prin emirate vroiau să finanțeze plecarea aceasta intempestivă. Tu nu știi, plecaseși deja, veselia asta a durat trei zile, trei zile mari și late. Se zice că acum în întreaga lume arabă este cea mai mare degringoladă posibilă (ca de obicei, se exagerează, e suficient să mergi pînă la Giurgiu ca să vezi „cea mai mare degringoladă posibilă”). Oricum, toate statele arabe și-au închis granițele și se vorbește de adevărate abatoare pentru femei. Aseară s-au transmis imagini filmate de infanteria marină a Statelor Unite în Arabia Saudită și Irak. Într-adevăr, arabii nu se joacă. Aici deja a apărut un banc (mereu o să fim noi aici plini de glume, orice s-ar întîmpla!) despre noile metode de fertilizare ale deșertului. Doamne, ce cauți tu acolo?
Nu înțeleg de ce refuzați ajutorul medical, de ce i-ați ucis pe băieții din trupele ONU, veniți cu ajutoare și hrană? De ce? De ce devastați orașele și pustiiți în jurul vostru, de ce ați ucis sanitarii turci veniți cu apă și medicamente, de ce vă bazați permanent pe numărul vostru impresionant, pe faptul că sînteți femei (Bogdan zice că șiretenia feminină nu vă părăsește nici acum)? Nu v-au impresionat soldații israelieni ce au preferat să se sinucidă decît să tragă în voi? Nu v-au impresionat preoții tuturor confesiunilor veniți în întîmpinarea voastră? Trebuiau și ei să moară, nu erau frați întru credință? Nu te-a impresionat nici asasinarea papei (pe vremea aceea erai aici, în București, cînd ți-am spus, te-ai uitat lung la mine și ai dat din umeri, erai „obosită”). Într-adevăr a murit curajos bătrînelul acela, acuzat de un glob întreg. A fost demn. A fost papă. Nici pe el nu l-ați crezut. De ce? Nici un gest de-al nostru nu vă mai impresionează, nici un sacrificiu. Nimic! Poate că într-adevăr nu mai este nimic de făcut. Trăiască perpetuarea speciei prin genetică. Trăiască eprubeta.
Eu încă mai sper. Am fost optimist incurabil întreaga mea viață. Se va găsi un remediu. Poate că următoarea generație de femei nu va fi ca voi. E adevărat, medicii sînt sceptici și-n această privință, cum devine o puștoaică nubilă, o ia pe urmele voastre. Sinuciderile din sanatorii a demonstrat că nu este de făcut nimic pentru ele. Apropo de asta, Dumnezeu condamnă sinuciderea, scrie asta peste tot, voi de ce o practicați cînd sînteți la strîmtoare? Dar ce mai contează o sinucidere două, cînd vorbim de sinuciderea speciei! E suficient să privești diagrama piramidei vîrstelor, pierderile mari ale unui sex sînt resimțite automat și de către celălalt, chiar și-n cazul unui război. Oricum, draga mea, acum se sinucid și bărbații pe capete, o fac fără scrisorica de rigoare, simplu, fără explicații. Poate că au dreptate. Nu se întrevede nici o soluție la orizont. Și ce tentantă a părut la început propunerea aceea: „sa facem la fel ca ele!”. Dar, după bătălia de lîngă Strasbourg dintre noi și voi (cum sună!), a căzut și asta. Bine că a fost în Europa și am salvat ce se putea salva!
Îți scriu fără nici o speranță. Știu ce se întîmplă de obicei cu scrisorile noastre, știu că nu ajung la destinație, că este imposibil să fie vreuna dintre voi localizată, cu toate sacrificiile trupelor norvegiene și daneze ce încă încearcă să se ocupe de treaba aceasta, cu toate pierderile lor. Dar trebuie să mă descarc, să încerc să te conving, trebuie să încerc chiar dacă asta ar putea costa viața vreunui băiat voluntar. Trebuie! Chiar am fost îndemnați să vă scriem, să ajungă cît mai multe scrisori la voi, poate ajută. Văd în fiecare seară cum rupeți scrisorile, cum vă repeziți la cei ce încearcă să vi le aducă. Văd, vedem de fapt, furia voastră cumplită ce vă schimonosește fețele atunci cînd vi se aduce aminte că mai existăm. Dar poate că tu nu ești așa, poate că tu ai să primești scrisoarea și ai s-o citești, cu toate păcătoșeniile ce-or fi în ea. N-am fost niciodată un om prea bisericos, iartă și tu.
Întoarce-te iubita mea din calvarul acela, întoarce-te aici, în lumea aceasta, pustie fără tine, fără voi. Întoarce-te aici, lîngă mine, între noi, măcar lîngă bietul tău tată. Poate că am învățat și noi cîte ceva din toate acestea, poate că vom fi altfel, mai buni, mai decenți, mai cuminți, mai pioși. Căci fără tine, fără voi, n-are nici un sens. Nu te mai comporta, nu vă mai comportați ca balenele sinucigașe, întoarce-te să facem pace. Întoarce-te și lumea va arăta probabil altfel. Sigur va arăta altfel. Promit!

Al tău, care te iubește, care se roagă pentru tine,
George

Scrisoarea aceasta evident că n-a ajuns la destinație, nici nu mai avea cum să ajungă, la două zile după trimeterea ei, Înaltul Comandament Reunit al Trupelor ONU pentru Exodul Femeilor (IRCTEF – ONU) hotărînd că este mult prea riscant să mai expună viața trupelor de uscat în mod inutil. Într-adevăr, în ultimele săptămîni, pierderile fuseseră uriașe, cu toate mijloacele logistice puse la dispoziție de către armatele Statelor Unite și ale țărilor NATO, precum și a ale armatelor Rusiei și Ucrainei, reunificate. Probabil că această hotărîre dureroasă s-a luat în urma incendierii și scufundării portavionului atomic Saratoga în portul Beirut. Pe portavion se refugiaseră un mare număr de bărbați palestinieni și evrei retrași de-a lungul coastelor din Ierusalim. Nu s-a putut afla cauza ce a declanșat furia cruciatelor din zonă, aflate în marș spre Orașul Sfînt. Cele mai multe dintre ele se pare că erau sudeze și din țările baltice. S-a continuat, potrivit comunicatului IRCTEF – ONU, supravegherea aeriană și parașutarea de medicamente și alimente de-a lungul traseelor alese de participantele la cruciadă și s-a organizat evacuarea ultimilor bărbați rămași în zonă și a ultimelor trupe. Un rol hotărîtor în acoperirea acestei retrageri l-au avut trupele de elită engleze, ce a asigurat pînă la capăt, cu pierderi incredibile, securitatea plajelor din dreptul Beirutului și Tirului. Nici un supraviețuitor nu a acceptat vreo decorație, singurul comentariu făcut de către purtătorul de cuvînt britanic fiind „pe noi oricum n-are cine să ne plîngă acasă”. Marea Britanie este, după cum bine se știe, una din țările cele mai afectate de flagel, însăși regina părăsind țara cu mai multe luni în urmă. Codul operației s-a numit „Dunkquerc”. Cu toate aceste un număr de posturi de televiziune au continuat să transmită imagini din zonă, majoritatea imagini aeriene, luate din elicopter. A impresionat hotărîrea reporterului postului de televiziune CNN ce a refuzat evacuarea, transmițînd imagini și informații pînă în ultima clipă. Cu cîteva zile mai înainte filmase moartea bunicii sale. Oricare dintre aceste imagini ar fi cutremurat întreaga planetă cu mai puțin de un an înainte. A fost decorat postmortem cu Medalia Congresului. Au existat pușcași și parașutiști ai armatei americane ce s-au oferit să-i recupereze rămășițele pămîntești. Cererea le-a fost refuzată.

Cercetările duse pentru elucidarea cauzelor ce au putut duce la o asemenea calamitate, nu au putut aduce remedii imediate. Nu s-a găsit vreo explicație medicală sau de altă natură. S-a studiat cum nu se mai studiase în nici o țară pînă atunci, comportamentul femeilor din toate mediile și din toate zonele globului. S-a putut constata, făcîndu-se diverse statistici, studii și comparații, că au fost mai puțin afectate zonele cu populație slab alfabetizată. Astfel s-a putut îndepărta definitv explicația religioasă a fenomenului. De pildă, o sectă creștină a femeilor din Bali, rămasă foarte izolată pe insula, fără acces la mediile de informare în masă, nu a reacționat în nici un fel pînă în clipa în care le-a fost instalat un aparat de radio. Experimentul s-a făcut la sugestia antropologului american Benjamin Grossman (evreu creștinat). Rezultatele au fost dezastroase dar edificatoare. A fost necesară deplasarea rapidă în zonă a unui distrugător ce le-a asigurat transportul spre pămîntul sfînt. Numai carantina impusă la începutul experimentului a făcut ca acesta să nu aibă repercusiuni majore asupra întregii populații din zonă. În urma acestui experiment s-a decis la scară planetară îngradirea dreptului femeilor la libera informație. S-au creat rezervații în care accesul la informațiile mass-media a fost interzis prin lege. Un vechi militant pentru drepturile homosexualilor a fost condamnat la moarte în California pentru încercarea de a introduce un televizor într-o astfel de rezervație.
Consecințele exodului au dezechilibrat întreaga planetă. Numărul populație a scăzut dramatic în toate zonele globului. Această scădere continuă și astăzi, fiind de circa 3% anual. Întreaga lume civilizată a intrat într-un regres economic accentuat, nivelul de trai a scăzut dramatic, a urmat o depopulare accentuată a marilor metropole urmată de distrugeri datorate pe de o parte imposibilități întreținerii acestora și, pe de altă parte, devastărilor de tot felul. Au apărut noi și necunoscute pînă atunci consecințe pe plan social. Sinuciderile în masă (ele constituie și în prezent circa 14% din cauzele deceselor), apariția unor noi curente politice, artistice și religioase (printre altele a apărut o sectă ce are pînă în prezent circa patruzeci de milioane de membrii a fraților creștini ce o neagă pe Sfînta fecioară, sacrificînd în fiecare an pe data de 24 aprilie – data morții reporterului CNN din Ierusalim – o vacă ce simbolizează femeia. Membrii acestei secte dintr-un orășel din Vermont au fost reclamați la un moment dat că ar fi sacrificat o femeie, dar șeriful orășelului respectiv a replicat mucalit: „că ar dori să știe înainte de a da curs reclamației, unde ar fi putut-o găsi și pe urmă mai vede el!”. Într-un tîrziu, însăși Biserica Catolică a acceptat să oficieze căsătorii între homosexuali, în speranța recăpătării prestigiului pierdut. De altfel, a durat mai bine șase ani pînă s-a putut alege un nou papă, înaintașul său fiind beatificat.
Zona orașului Ierusalim a fost declarată „Zonă specială ONU”, fiind interzis accesul oricărei persoane sau organizații, fără mandat semnat de către președintele organizației. Mortalitatea cruciatelor este extrem de ridicată chiar și acum, surse autorizate afirmînd că speranța de viață este de circa opt luni în zona epicentrului – orașul Ierusalim. În urmă cu șase luni a apărut și prima veste bună, un lung convoi format din cruciate fiind zărit de către o patrulă aeriană canadiană retrăgîndu-se lent spre granița turcă. Actualmente, în întreg podișul anatolian, au fost organizate tabere pentru preluarea acestor supraviețuitoare, ce sunt acum în carantină, sub o atentă îngrijire medicală. De remarcat că nu au renunțat la convingerile lor, doar foametea și neîntelegerile apărute între diversele grupuri din rîndul lor determinînd această retragere. Din povestirile lor rezultă că, pentru încă o dată, orașul Ierusalim a fost împărțit, gruparea cea mai influentă fiind formată din femei de origine pakistaneză aflate sub oblăduirea unei „mitropolite” suedeze (!). Evindent că periodic se încearcă a se lua contact cu cruciatele din zona Ierusalimului, ultimul dintre aceste contacte soldîndu-se cu moartea unor soldați din detașamentul croat. Armata americană a pus la punct un test, parașutînd în diverse locuri manechine pentru a studia reacția acestor femei. Comunicatul aviației americane a fost descurajator, rezultatele fiind considerate „slabe”.
Viitorul se întrevede a fi ceva mai optimist, rezultatele centrelor pentru creșterea și educația minorelor arătîndu-se mulțumitoare. Se discută aprins dacă este cazul ca aceste fete ajunse la pubertate, să fie lăsate în libertate și în ce condiții. Probabil că multă vreme de acum încolo va trebui să existe o cenzură zdravănă pentru a îndepărta orice pericol. În cele mai multe state sînt înființate prin lege cluburi pentru bărbați, locuri unde aceștia pot discuta liber și pot urmării programe tv necenzurate. „Există speranțe că viitorul ne va aduce femei!” a spus președintele american în ultimul său discurs privind starea națiunii. Era însoțit de prima doamnă a țării, un celebru balerin de la Metropolitan Opera House. Discursul a fost urmărit cu mare interes în toate telecluburile publice sau particulare.

George n-a mai văzut-o niciodată pe iubita sa dragă, un an mai tîrziu de la scrierea epistolei sale, renunțînd a-și continua studiile de arhitectură. S-a retras mai apoi într-un sat din Maramureș scîrbit fiind de modul în care au înțeles mai marii zilei să profite de condițiile „speciale” datorate Exodului Femeilor. Datorită drepturilor fără precedent oferite homosexualilor (circa 35-40% din populația masculină a planetei), guvernele se fac realmente în familie, punîndu-se căluș oricărui protestatar sub pretextul bine cunoscut. În Maramureș a avut superbul noroc să cunoască o tînără îndrăgostită de desen la una din clasele la care preda desenul și citirea. Fiind bine văzut în sat, iar părinții îndrăgind comportamentul său liniștit, la împlinirea de către fată a vîrstei legale pentru căsătorie (13 ani) a putut s-o ia de nevastă, trăind și astăzi în casa socrilor săi. Recent ea a născut o fetiță ce a fost preluată conform legii de către organele abilitate cu educația tinerelor fete, urmînd a se reîntoarce în sînul familiei la împlinirea vîrstei de 10 ani. La un an după căsătorie, George a fost într-o noapte grav rănit, fiind atacat cu sălbăticie și primind multiple lovituri de cuțit. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit înainte de a se trezii la reanimare au fost: „Să te înveți minte să ne mai iei fetele, comunistule!”. Dar de cînd s-a întremat nu i-a mai făcut nimeni nimic, căci, „timpul trece și le așază pe toate”.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!