M-am trezit brusc din somn, din vis și am pășit cu piciorul gol pe iarba umedă… Eram într-o grădină verde, plină de flori portocali ce păreau că sunt lacrimile soarelui când apune.
Noaptea trecută plouase și totul era curat, proaspăt, plin de rouă și de apă de ploaie. Iarba era rece și îmi plăcea la nebunie să mă plimb desculță prin grădină. Aerul era curat și îmbibat cu vapori de apă. Îmi plăcea să simt acel miros al ploii peste tot, în aer, în frunze, în flori, în iarbă. Eram uimită de jocul de lumini creat de picăturile de ploaie rămase pe iarbă, pe flori sau pe frunze, ce străluceau a mărgăritare parcă rupte din soare.
Nori nu prea erau pe cer. De ce? Pentru că era zi de sărbătoare și cu această ocazie ei coborâseră pe pământ sub formă de aburi, aburi calzi, meniți să dea o notă de mister munților semeți ce încă dormeau…
Undeva sus se auzea vag un cocoș de munte cum striga: “Trezirea!”. Niște frunze somnoroase auzind cocoșul căscau zgomotos astfel încât grădina era cuprinsă de un freamăt plin de muzicalitatea tăcerii și a tainei.
Lumina pătrundea în grădină ușor, somnoros, ca o vrajă ce strălucea ușor în locurile mai umbrite. Grădina era ca un tablou plin de culoare, plin de mister, plin de jocuri de lumină, de umbră și penumbră.
Vântul adie ușor și scutură florile de polen, umplând grădina de mireasmă. Dinspre cimitir vine un miros plăcut de tămâie care parcă te transpune în Grădina Edenului.
Pe deasupra grădinii zbor rândunelele încercând să-și învețe puii să zboare. Câteva vrăbiuțe gălăgioase se ceartă într-un copac de la poartă.
Tot acest peisaj începe să prindă din ce în ce mai multă viață și mai multă culoare cu cât soarele urcă mai mult pe bolta cerească.
În zare se aud clopotele unei biserici care-și cheamă credincioșii pentru că este zi de sărbătoare. Toate viețuitoarele sărbătoresc cu mic, cu mare!