...București, 12 august 1999... Străzile aglomerate ale metropolei se îneacă sub pașii grăbiți ai sutelor de mii de oameni ce vin și pleacă, îndreptându-se în direcții necunoscute celorlalți, guvernați de nevoi pierdute în adâncul celor mai ascunse gânduri ale fiecăruia... Lumina orbitoare a unui Soare fierbinte precum o gură de iad învăluie această mulțime amorfă ce se mișcă încoace și încolo precum un gigantic miriapod cu mii de capete și de picioare, acoperind-o cu un giulgiu alb, îndoliat, prefăcând sentimentele și senzațiile tuturor în scrum... Trec printre figurile nefamiliare precum o entitate grotescă, imaterială, nevăzut, neauzit, acaparat de urletul asurzitor al propriei mele tăceri care mă sufocă, ireală și aproape incredibilă, ultimă mărturie a incomunicabilității ce mă separă definitiv de lumea celor vii... Drumul destinului, scris de mult în cartea viitorului, ce mă conduce spre un inevitabil sfârșit, îmi pare a fi, în aceste momente lipsite de consistență, drept o parte a unei vieți pierdute în negura eternă a trecutului, dar care dorește, încă, să se afirme... Mișcarea necontenită a nesfârșitei mulțimi ce mă înconjoară se pierde aproape până la dispariție într-un ocean de tristețe tăcută, căci toți acești oameni preocupați sau nepăsători îmi sunt străini... Ei își trăiesc viața, fără să mă poată vedea, fără să mă poată auzi, fără să mă poată înțelege... Singur printre entități ce aparțin unui alt Univers, îmi caut menirea cu disperare, dorind arzător să mi se ofere șansa de a muri o dată pentru totdeauna... Se pare însă că acest Destin aspru și imuabil ce mă conduce prin întunericul clipei și al veșniciei nu s-a hotărât încă să mă absoarbă în neantul pe care îl stăpânește, oferindu-mi liniștea de mult visată, și poate că sunt sortit să rămân pe vecie un suflet însingurat, rătăcitor prin materialitatea zdrobitoare a unei lumi de neatins... Și dacă acea entitate de esență divină care mânuiește lumea prin nenumărate fire nevăzute m-a uitat, acaparată de propria-i atotputernicie, atunci înseamnă că nimic nu mai are sens, iar haosul și-a definitivat stăpânirea asupra Universului și eternității...
...Lumina mă străpunge cu săgeți orbitoare și un glas imaterial, ce nu poate fi al meu, îmi șoptește sepulcral cuvinte și îndemnuri de neînțeles ce trezesc rezonanțe subconștiente în sufletul meu torturat de îndoială... Un vid întunecat îmi răscolește gândurile, avertizându-mă, parcă, asupra unui pericol apropiat pe care însă nu îl întrezăresc... Sunt singur și trist căci nu mă pot împiedica să mă gândesc că există oameni undeva, în această lume, care se bucură și trăiesc cu adevărat, care simt fericirea și nu știu ce e aceea tristețe, că nimeni dintre cei vii nu-și realizează inevitabilul sfârșit, că nu mai sunt legat de lumea reală nici măcar prin amintirile puținilor prieteni pe care i-am avut... Simt cu disperare că încep să îmi pierd umanitatea, căci deși am găsit puterea de a recunoaște într-o singură străfulgerare cât timp mai are fiecare de trăit, această capacitate pe care nu o pot împiedica să se manifeste nu îmi mai trezește nici un sentiment de milă sau de compasiune pentru cei ce vor muri curând, căci m-am îmbolnăvit de indiferență... O indiferență distrugătoare, prim simptom al degenerescenței caracteristicilor umane pe care încă le mai port într-un suflet dezgolit...
(și ziarele spun că)
...Am ajuns să-i privesc cu milă pe mărunții muritori ce se amestecă și se ignoră reciproc în această mulțime neputincioasă, cu o milă amestecată, uneori, cu dispreț, căci sunt atât de mărginiți și nu realizează că urmând, fiecare, un scop meschin, personal, dominați de egoism și ipocrizie, pierduți în neputința comunicării adevărate și sincere cu cei din jur, dependenți de societate și tehnologie, conduși, fără să realizeze, de același atotprezent, imuabil Destin, sunt doar niște minuscule furnici într-un gigantic mușuroi...
(de biochimie sunt atât de dificile încât uneori îmi vine să renunț la toată această)
...Gândurile mi se scurtcircuitează; în anumite momente curgerea lor e întreruptă de cuvintele unei conștiințe care îmi pare cunoscută... Dar totul e prea vag în această liniște atât de zgomotoasă în care gândurile oamenilor și răcnetul metalic al mașinilor se amestecă într-un vârtej haotic... Pierdut de sine, captiv într-o ceață spirituală, vâscoasă dar totuși impalpabilă, nu pot decât să încerc a-mi regăsi trecuta existență, înfiorat de îndepărtarea materialității pe care n-o voi mai câștiga decât prin moarte...
(azi e ziua mea vreau să mă distrez așa încât să nu mai pot uita această zi pentru toată viața doar sunt tânără și întreaga lume poate fi a mea astăzi împlinesc douăzeci și unu de ani și asta este ceva foarte important mă întreb dacă nu cumva aș putea să)
...În stânga, automobilele claxonează isteric și zgomotul motoarelor poluante mă copleșește cu o babilonie de stridențe, determinându-mă să le blestem cu patimă, căci îmi întrerup curgerea gândurilor. În dreapta, un amestec gălăgios produs de oamenii care strigă, discută, se agită sau tac îmi asaltează spiritul, făcându-l să se închidă în sine, sub o crustă protectoare de singurătate... Această societate de care m-am separat de mult îmi pare a fi un monstruos țesut ce își condiționează fiecare celulă, supunând-o unui laborios proces de transformare ce provoacă mutații maligne. Simțul auditiv pe care l-am căpătat o dată cu trecerea în această nouă stare de existență are o sensibilitate așa de mare încât pot desluși și diferenția până și ticăitul ceasurilor pe care oamenii, sclavi ai trecerii timpului, le poartă atât la mâini, cât și în inimi... Este un zgomot colosal ce se suprapune și mă amenință cu gigantice valuri sonore, amintindu-mi de timpul care și-a pierdut pentru mine orice importanță, căci am fost smuls de o forță nevăzută de sub dominația sa subtilă ce m-a înconjurat de-a lungul unei vieți trăite într-o lume cenușie și insipidă, de o măreață monotonie... Totuși, nu mă pot împiedica să constat cum o neînțeleasă invidie mi se strecoară în suflet precum otrava șarpelui în sângele prăzii, întunecându-mi gândurile sub un văl de melancolie prostească. Deși pare ilogic, tânjesc să fiu din nou condus, precum o rotiță într-un mecanism colosal, de acest tic-tac al secundelor ce se joacă, nepăsătoare, cu viețile tuturor, ritmând vibrațiile spirituale ale fiecăruia...
(drumul e lung și pare că nu se mai termină ce să-i faci oricine știe că bucureștiul e mare și plin de pericole ei dar ce mi-a venit să mă gândesc la așa ceva doar știu că nimic rău nu mi se poate întâmpla pericolele zilei sunt o nimica toată am încredere în mine în horoscopul meu pentru azi zicea feriți-vă de călătorii și încă o idee oarecum ciudată vă veți întâlni cu o persoană neașteptată oare cien o fi poate vreunul dintre foștii mei colegi de liceu ia te uită la cerșetorul ășa s-au cam înmulțit în ultima vreme orașul e plin de ei nu merită să îi dau ceva mâna sa întinsă mă imploră aproape cu disperare poate nu fac bine să îl ignor cine știe ar putea să îmi aducă noroc fii serioasă ce noroc să îți aducă un cerșetor ei dar oricum azi sunt torturată de o indiferență pe care nu pot să o inhib așa că mai bine să îmi văd de treabă și)
...Acea stranie senzație pe care nu o pot defini cu exactitate pune din nou stăpânire pe mine și mă simt iarăși ca și cum aș fi condus de o forță independentă de legile oricărui Univers, o forță de o imensitate covârșitoare pe care nu o pot percepe decât instinctiv, deși simțurile îmi sunt acutizate până la extrem... Undeva, pe o hartă imaginară a timpului și a spațiului, există un punct de întoarcere a destinului, un punct de o culoare aprinsă ce mă atrage ireversibil către o localizare exactă, un loc și un moment de convergență din care ramurile viitorului se extind până dincolo de infinit... Cauza acestei schimbări subtile în materia și energia ce alcătuiesc universul care mă înconjoară rămâne ascunsă într-o plasă nepătrunsă de întuneric, iar toate încercările mele de a îndepărta ceața necunoscutului devin zadarnice... Nu-mi mai rămâne decât posibilitatea înfricoșătoare de a mă înfunda în acest conglomerat de incertitudini...
(merg pe stradă merg parcă de veacuri zgomotul produs de cei din jur se estompează pașii mă poartă aproape automat ei știu unde trebuie să ajung acest fapt îmi convine paradoxal nu-i așa eu care eram mereu stăpână pe mine mă la acum la voia subconștientului oricum această situație îmi lasă libertatea de a mă gîndi numai la problemele ce mă înconjoară le rezolv cu ușurință iată că amintirile îmi revin năvalnice mă copleșesc cu greutatea lor mă întreb de ce tocmai acum știam că oamenii nu au în viață asemenea momente decât în preajma morții dar ce-i cu gândurile astea negre totuși îmi aduc aproape împotriva voinței mele aminte de colegii de liceu pe unii dintre ei nu i-am mai văzut chiar de atunci de la banchetul care anunța sfârșitul clasei a XII-a ei sunt acum doar niște plăsmuiri ale unei memorii supusă erorii singurul care îmi apare clar în fața ochilor este eduard e mort de mult dar parcă nu dorește să dispară îl alung și se întoarce de fiecare dată în mintea mea cu o tenacitate aproape înfricoșătoare mă întreb dacă nu cumva este încă în viață și umblă pe undeva pe aici imagini teribile posibile situații sunt născute de imaginația mea prea înfierbântată cu el pândindu-mă sau poate chiar manipulându-mă cu discreție o dar asta nu se poate ce naiba m-am tâmpit de tot am ajuns să visez prostii cu siguranță că nu voi lăsa această teamă ilogică să mă domine iată totul e minunat și nu trebuie decât să)
...Simt din ce în ce mai puternic apropierea unui moment culminant, asemenea unui Maelstrom fără fund, față de care simt o aproape-teamă, căci necunoscutul, înspăimântător pentru omul muritor, ce nu cunoaște o altă viață decât prin imaginație, rezidă și în fragmentele de conștiință pe care încă le mai port undeva, în suflet. Încerc din toate puterile, măcar prin autosugestie, să elimin această teamă despotică, ce-mi întunecă gândurile, însă știu, pe de altă parte, că întotdeaua va rămâne un sâmbure interior de nesiguranță, care poate încolți în orice moment. Mă strecor cu un pas din ce în ce mai accelerat printre trecătorii indiferenți, care îmi par a fi mai mult ca oricând niște marionete fără viață, impulsionați de o neglijabilă scânteie de inteligență, aproape caraghioși în ignoranța lor, grăbindu-se haotic către nicăieri...Tensiunea ce plutește în aer sau poate doar în spiritul meu devine aproape insuportabilă...
-----------------------------------------------------------
Camioneta Toyota strălucea în soarele după-amiezii, reflectându-i razele cu putere, precum un diamant printre pietre...Tânărul de douăzeci și partu de ani, cu mișcări nervoase, se apropie de superba mașină, aruncând țigara scumpă, fumată pe jumătate, deschise ușa și se instală cu un oftat de satisfacție în cabina confortabilă și primitoare. Degetele sale mângâiară cu afecțiune, ca pe o iubită, volanul ergonomic, acoperit cu o materie lucioasă și moale, apoi introduse cheia în contact. Motorul puternic porni să toarcă profund, cu un zgomot calm, și o melodie veselă își răspândi ritmurile bine punctate în cabina strălucitoare ce cărătă un aer copleșitor de siguranță și profundă intimitate. Mașina se urni lin, cu ușurință, integrânu-se în șuvoiul de autovehicule care circulau cu viteză pe bulevardul aglomerat, ieșind în evidență prin frumusețe în mijlocul semenelor sale.
--------------------------------------------------------------------------------------------
…Această intersecție de care mă apropii îmi stârnește un nedefinit dar puternic sentiment de disperare ce mă copleșește și mă înfricoșează, căci simt cum moartea plutește deasupra acestei scene luminoase, precum o entitate invizibilă, ignorată de toți, în afară de mine…mă pregătesc pentru o nouă (și poate ultimă) întâlnire cu EA și încordarea îmi transformă spiritul într-un resort comprimat la maximum. Inspectez într-o fracțiune de secundă peisajul înconjurător, într-o inutilă încercare de a descoperi sursa acestei senzații interioare a cărei intensitate nu poate fi comparată. Drept în față, semaforul își schimbă culoarea. Oamenii așteaptă, opriți de convenționala culoare roșie, mașinile pornesc într-un concert asurzitor de motoare ambalate, împrăștiind un miros grețos și parcă amenințător de gaze de combustie și ulei de motor ars și lumina soarelui se reflectă în oglinzi și parbrize. Strada rămâne pentru un moment liberă, mulțimile adunate de o parte și de alta a ei, ca niște oști gata de bătălie, tac deodată și șocul mă cutremură până în adâncul sufletului – miez al ființei mele imateriale, căci O zăresc printre chipurile nefamiliare… Siguranța mă face să mă înfior, căci e chiar EA, strecurându-se cu indiferență, pierdută în propriile-I gânduri, printre oamenii încremeniți în așteptare…Se angajează cu o nepăsare extraordinară în traversare și groaza îmi explodează în suflet și noile simțuri cu care propria-mi moarte m-a înzestrat îmi urlă cu disperare, avertizându-mă asupra pericolului iminent…
(un zgomot de motor îmi răsună din ce în ce mai puternic în urechi vine dinspre stînga cu siguranță alt nebun care nu știe să conducă realizez instantaneu că traversez pe roșu)
------------------------------------------------------------
Tânărul fluiera bine dispus, conducînd cu nonșalanță camionata
puternică. Brusc, fluieratul i se înecă în gâtlej și rămase cu buzele țuguiate, țintuit în scaunul comod, holbându-se îngrozit la fata ce traversa strade cu privirea pierdută într-o nepăsare aproape inconștientă. Timpul o luă razna…
-----------------------------------------------------------
(întorc capul spre stînga și privesc îngrozită mașina ce se repede asupra mea cu botul strâbat într-un rânjet mecanic și cu atât mai înfricoșător timpul o ia razna)
Îmi încordez din toate puterile corpul pe care îl simt din nou material, palpabil, și mă hotărăsc într-o clipă. Timpul o ia razna… Secundele se transformă în ore și peisajul a înghețat aproape complet. Oamenii stau țepeni, precum niște păpuși imense, încremenite în poziții absolut ciudate: tnărul șofer, cu buzele țuguiate într-un fluierat mut și cu o privire îngrozită, oferă o imagine absolut comică; EA, cu un picior în aer și corpul încremenit într-o întoarcere spre stînga, privind cu o nedumerire temătoare moartea ce se apropie în scurgerea leneșă a secundelor vâscoase; un băiat surprins în alergare nu atinge deloc pământul rămânând suspendat în aer, într-o poziție imposibilă. Numai camioneta înaintează inexorabil, mișcându-se în pas de melc, tenace, apropiindu-se încet dar sigur de prada pe care o întrezărește la o distanță de nici douăzeci de metri…Văd cu cea mai mare claritate cum una din roțile din față surprinde un gîndac pe care îl presează cu o încetineală înebunitoare până când acesta explodează lent, fără zgomot, împrăștiind un lichid ce plutește prin aerul ce pare a avea intensitatea apei…Undeva, pe trotuar, un individ gras, într-un maieu decolorat, își aprinde bricheta și scînteile care țâșnesc în aer își prelungesc viața până la imposibil…ȘI peste toate domină acest monstru de tablă și oțel care vrea să răpească o viață…Mă concentrez asupra sa. Mensa-I forță inerțială mă împiedică în încercarea mea disperată de a-I modifica în vreun fel traiectoria și strig, neputiincios…
Mă concentrez asupra sa. Imensa-i forță mă împiedică în încercarea mea disperată de a-i modifica în vreu fel traiectoria și și strig, neputiincios... Întorc capul, privind-o pe EA, care a deschis gura într-un țipăt mut, precum un protest împotriva unei situații pe care nu o poate înțelege... Privirea-i ce imploră Destinul (blestemat fie acest Destin!) mă înfioară și simt cum o nebănuită energie se descătușează înăuntrul meu, incendiindu-mi sufletul... Zîmbesc cu ură către mașina ucigașă, care și-a pierdut orice șansă în fața mea, căci știu, acum, că pot face ceea ce trebuie făcut...
------------------------------------------------------------
Piciorul stîng apasă cu disperare ambreiajul, condus de un reflex condiționat ce rămîne inutil, iar piciorul drept caută înnebunit frîna, însă e prea tîrziu...Și totuși mașina pare că se poticnește, dar în loc să-și micșoreze viteza, botul începe să i se ridice. Roțile părăsesc pămîntul și camioneta, catapultată cu viteză, zboară pe deasupra capului fetei împietrite, la o distanță de numai câțiva centimetri. Zdruncinându-se din toate încheieturile, mașina recade greu în mijlocul intersecției și scapă complet de sub control, deviind brusc spre dreapta. Păstrându-și viteza de aproape o sută de kilometri pe oră, frumoasa bijuterie a tehnicii auto moderne ia contact din plin cu solidul stâlp de oțel al semaforului, care oftează strident, contorsionându-se în urma puternicei lovituri. Caroseria urlă metalic și bucăți de tablă se învălmășesc și se încalecă, într-un concert de scrîșnete ce se succed cu rapiditate. Apoi liniștea se așază asupra mulțimii care abia acum înțelege ce s-a întîmplat.
-----------------------------------------------------------
- Hauleo, gagiule! S-o ușchim...
- Ai văzut dom’le? Ce chestie...
- Straniu! Așa ceva...
- Uite că șoferu’ n-a pățit nimic...
- Să vezi cînd o să le zic la ai mei...
- Mami, vreau acasă...
- O vinit sfîrșitu’ lumii, maică...
- Așa cascadorie nici în filme...
- Chiar, se toarnă vreun film?
- A scăpat ca prin urechile acului...
- Dacă n-o ajuta Dumnezeu...
-----------------------------------------------------------
(nu mai înțeleg nimic am crezut că ăsta mi-e sfîrșitul camioneta aia venea drept spre mine brusc a luat-o în zbor am trăit un moment groaznic nici acum nu pot să-mi dau seama cum am scăpat vreau săț văd și eu mașina poate acolo găsesc un răspuns cine știe șoferul o fi reușit să evite accidentul nu știu însă cum deodată simt o mînă pe omăr și aud o voce)
Soarele e orbitor și mă moleșește cu razele-i aproape ucigătoare... Sau poate sunt doar epuizat după un efort ce mi-a secat toate resursele... Ar trebui să plec, să mă întorc în universul meu în care îmi pot regăsi liniștea, însă ceva, (să fie oare iubire?...) mă determină să mă apropii de EA și să îi pun o mînă pe umăr. Tresare, și înainte să se întoarcă îi spun ușor:
- Altă dată să fii mai atentă, CRISTINA...
Acum pot pleca liniștit. Mă întorc și mă topesc liniștit în lumina soarelui de vară...
(care îmi spune altă dată să fii mai atentă cristna trebuie să fie un ins care a văzut toată stai puțin de unde îmi știe numele mă întorc vocea îmi e foarte cunoscută silueta care se îndepărtează nu nu se poate eduard cu siguranță el era dumnezeule s-a întors din morți ca să mă salveze cu siguranță el este vreau să-l strig nu-l mai văd a dispărut pentru un moment am avut impresia că s-a dizolvat pur și simplu în)
------------------------------------------------------------
- Hei, fetițo, altă dată să fii mai cu grijă cînd...
- Ce noroc chior ai avut, dragă...
- S-aprinzi lumînări la biserică, maică...
- Data viitoare s-ar putea să...
- Azi ai văzut moartea cu ochii...
- Ehei, pe vremea mea...
------------------------------------------------------------
Tînărul șofer, amețit după accident, dă ocol clătinîndu-se mormanului de fiare răsucite care fusese, cu nici cinci minute înainte, o superbă camionetă și mormăie cu nedumerie:
- Cum dracu am intrat în stîlp? Cum dracu am intrat în stîlp? Cum dracu...