agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1364 .



Mâine
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [damian ]

2005-06-20  |     | 




Ascultă, ascultă privește și taci
ascultă, să-nveți să vorbești.
Privește să-nveți să clădești
și taci să-nțelegi ce să faci,
ASCULTÃ, PRIVEȘTE ȘI TACI.
( Ion Minulescu )




Mâine…
Apoi un alt mâine, și tot așa până ce ultima clipă care ne-a rămas de trăit se va dilata într-atât de mult, încât toate zilele trecute vor fi cuprinse în ea. Apoi moartea. Apoi…
Nici un alt apoi.
Simt că într-o manieră inconștientă mi-am propus să mă distrug. Cu fiecare decizie pe care o iau, cu fiecare pas pe care îl fac în viitor, deviez tot mai mult de la conceptul de viață normală. Renunț la orice nu-mi face plăcere și mă abat de la un drum pe care îl consideram a fi cel drept cu o facilitate dubioasă. Nu mai am statornicie în mine.
Bineînțeles, vina îmi aparține în totalitate. Am căutat detașarea sătul fiind de dramele acestei vieți. Comparativ cu evenimentele ce schimbă universul, ce valoare are traiul meu? Când îmi era greu, îmi imaginam Pământul de undeva din depărtare, de deasupra norilor, de pe lună sau chiar de mai departe, de acolo de unde eu nu mai aveam importanță. Realizam astfel inutilitatea zbuciumului meu. Din nefericire, ceea ce am căpătat privindu-mă din această perspectivă nu a fost detașarea ci o groaznică deznădejde și apatie. Am rămas marcat de imaginea non-sensului vieții mele, a vieții umane în general. Cu alte cuvinte, am devenit blazat. Plutesc în derivă. Nu mă mai pot lua în serios.

I-am spus:
-M-am dezvățat să mai zic îmi pare rău. O vorbă nu scuză o faptă, oricât de mult aș vrea asta. Cel mai bine este să mă educ să nu mai fac lucruri regretabile. În felul acesta nu mai sunt nevoit să să-i ofensez pe cei din jurul meu cu vorbe fără sens.
Mi-a spus:
-În pizda mătii atunci, dispari din fața mea nenorocitule dacă nu ai de gând să-ți ceri scuze. M-ai futut, la propriu și la figurat, apoi a plecat fără să-mi dai explicații. Vrei acum să-ți zic că te înțeleg? Marș!
Am lătrat și am plecat. A fost un accident faptul că ne-am întâlnit. Este mare lumea asta, dar niciodată într-atât de mare încât pașii mei să nu calce pe locuri deja călcate de mine. Aș vrea să nu am trecut.
Nu-i vina mea că nu i-am putut oferi mai mult decât atât. Acesta sunt eu, iar cine nu mă acceptă așa, are dreptul să mă disprețuiască. Știu că voi rămâne un străin pentru ceilalți. M-am consolat cu acest gând.
Noapte, incertitudine, scârbă…
Îmi port cadavrul pe sub crengi umede, strălucitoare. Un câine negru mă privește lung, adulmecând mirosul pe care vântul îl poartă spre el. Se linge pe bot și pleacă mai departe, fără a mai privi în urmă. Zgomotul vag pe care labele lui îl produce atunci când calcă pe asfaltul lucios este singura mărturie pentru mine că nu mă aflu într-o lume de vis, fără viață. Sunt înconjurat de o realitate care devine suportabilă numai în asemenea momente, când vulgul urban este camuflat de negură iar mediocrul de peste zi este transfigurat în ceva misterios, demn de contemplat.
O lumină la fereastră, un scurt fragment din viața celui sau celei ce trece prin dreptul ei. Oare de unde își ia puterea de a trăi viața ce i-a fost dată și de a-i accepta condiționările ce-i sunt impuse? Cum poate oare îndura compromisurile ce i se cer pentru a se putea considera un om normal? Ce știu alții și eu omit?
Mirosuri de viață străină îmi încântă porii, imagini necunoscute se perindă prin fața ochilor mei. Sunt captiv mie însumi, am rămas prizonier minții mele, nevoit să asist la psihozele ei fără de sfârșit. I’m so fucking damned!!

Trec prin viață fără a-mi lăsa urme. Îmi pierd prezentul afundat fiind în gânduri absurde. Amintiri nu am, deci sunt fără trecut. Neștiutor fiind, viitorul mi se dezvăluie insipid. Sunt o glumă, una machiavelică, menită să distreze ființe ce-mi depășesc capacitatea de conștientizare sau imaginația. Somebody is laughing of me. Poate că eu sau poate că sufăr de mania persecuției. Nebun? Asta doar din pricină că tu, omule, mă faci să mă simt așa. Stai liniștit, nu te acuz ca fiind vinovat de nefericirea mea.

L-am întrebat, tot în noaptea aia, puțin mai târziu:
-Știi care-i cea mai sublimă moarte?
Probabil că și-a dat seama din tonul vocii și din felul în care m-am exprimat că eu știu și în mărinimia mea sunt dispus să-i împărtășesc și lui acest secret.
-…să te sinucizi atunci când în sfârșit viața îți zâmbește și ție, oferindu-ți iubirea celor din jur, fericire, bani și prosperitate. Un act de revoltă împotriva nedreptății ei, conștient fiind că în timp ce tu te bucuri de ea, considerând că merită trăită, altcineva, mulți alții, își deplâng soarta. Altcineva asemenea mie, cu aceiași istorie în spate, cu același viitor comun în care doar detalii superficiale diferă unul față de altul. Sentimentele sunt aceleași, la fel ca și senzațiile.
-Nu ar fi mai sublim dacă te-ai sinucide atunci când viața ți-a luat totul iar actul tău ar fi tot unul de revoltă, de neacceptare a căcaturilor ei?
-Nu, i-am spus amețit de falsa aură de înțelept, atunci ai fi doar o altă victimă a ei.

Mâine, apoi…
L-am întrebat…
-…moarte?

-… senzațiile…
-Și dacă gestul tău ce consideri că îți oferă superioritate asupra vieții, a destinului, era scris în cartea sorți tale, și nu este nimic altceva decât unul previzibil pentru Cel care te-a creat? Dacă îți era menit să te sinucizi atunci când în sfârșit, viața și-a întors privirile și asupra ta, amărâtule??? Ce zici?
Nu ar fi trebuit să-l întreb. Altă credință spulberată, altă ambiție distrusă. Mă las în continuare purtat de val. Poate până la urmă o să mă resemnez cu insignifianța mea.
Până atunci mă chinui conștient fiind de ea…





.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!