Si s-a dus. Nu mai avea ce pierde pe pamant. Viata nu o mai avea. De mult fusese strapunsa de un cui ruginit, care isi lasase infectia fantomatica pe neuronal nervos. Fire placida, totusi. Nimeni nu ar fi banuit-o de furtuna interioara, de fulgerul care i se topise in inima, lasandu-si arsura umeda pe pielita fina a inimii albite de durere. Cine ar fi banuit ca ea se trezea zilnic cu o greutate atarnata zilnic de radacinile sufletului ei intoxicat de praf cosmic…? Cine s-ar fi gandit ca pustoaica e in stare sa-si infiga ace in vene…? Erau gaurele fine, ca o reverie catifelata pe panza unui pictor batran, suferind de Alzhaimer, desenate cu o precizie hiperbolica…
Atat de tanara… Parul sclipitor si sanatos, piele ca puful de pui abia iesit din ou… Acum era usor innorata la fata ,cu firisoare vinete, care duceau cu gandul la artere spanzurate.Plasma din corpul sau ii murdarise hainele imaculat de albe. Ziceai ca e un martisor de primavera… Rosu si alb…
Si era cu ochii deschisi… O privire inspaimantatoare, o privire vascoasa, cu o culoare de lac murdar. O mixtura de materie maleabila. Degradare vizibila abia in strafundul irisului ucis…
Alaturi de maldarul de carne se vede o umbra prafuita, zdrenturoasa, care incearca sa ridice de jos corpul inert si pacatos. Incerca sa inalte undeva cu bratele stravezii ceea ce ramsaese insirat pe cimentul umed de hemoglobina visinie. Aparitia gri avea chipul crispat de lacrimi, care lasau urme albastre de durere, buzele uscate de neputinta de a-si salva corespondentul teluric… Si scurgandu-i-se gandurile prin ochii umbriti, incepea sa se destrame in firicele de praf sis a se astearna ca un val subtire pe ceea ce ramasese dintr-un trup de tanara vioaie.
Apoi sulfa vantul. Si valul sutire se impregna in hainele alb-rosii, apoi hainele se contopira cu carnea parca batrana, iar pamantul tot la pamant s-a intors…