agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-07-07 | |
Cea mai grozava masa din viata mea
Imi spun întotdeauna ca am fost norocos. N-am dus si nu duc o viata de petreceri, nu-mi inmoi vârful degetelor în apa de trandafir, înainte de a ma intinde pe divanul stil madame Récamier ca sa degust caviar cu sampanie…Nici n-am castigat miliarde la loto. In schimb, am avut o copilarie si o adolescenta fericite, ceea ce, într-un fel, m-a imunizat împotriva facerii de rele. Nu-s imun la rau, dar, cred, nu-s capabil de mari rautati…Parintii m-au iubit, nimeni nu m-a sodomizat si, last but not least, desi m-am nascut la oras, am crescut ca la tara… De la 0 la 15 ani am locuit la blocurile « Independentei », pe strada Metalurgistilor. De la fereastra mea vedeam Podul de lemn si Cibinul, râul tutelar al Sibiului. Si al meu, personal. In vremurile copilariei mele, Cibinul era inca un râu marisor, relativ curat si cu peste în el. Imbaiatul si pescuitul erau principalele ocupatii de vacanta ale pustimii de la blocurile sus-numite… Romani, sasi si, mai deloc, unguri, ne petreceam verile pe malul râului, sau, dupa Podul de Fier, în lunca Cibinului, lânga Turnisor, unde, în fiecare primavara, tiganii nomazi isi stabileau « cartierul general »… Daca pescuitul de rutina (al grunderilor, mai ales, pesti lacomi si nepretentiosi, pe care numai cei mai neîndemânatici dintre noi îi « scapau »…) îmi apartinea, dumineca, din cand in cand, mergeam la pescuit cu taica-meu, inginer, la Independenta, binenteles. Cu el ma aventuram departe, în locuri mai « exotice » precum Orlat, Porumbac, sau pe Hârtibaciu, la Mohu sau Nocrich. Chiar si momelile erau diferite : carne de rac, pentru mult mai pretentiosul si pretiosul clean, fata de vulgara râma pentru nepretentiosul grunder. Intr-o astfel de dumineca, pe cand avea 11-12 ani, l-am cunoscut pe mos Nicu si am mâncat cea mai grozava masa din viata mea… Ziua a început prost : ne-am sculat târziu, pe la 7. Cerul era acoperit, de ploaie. Dar taica-meu e omul « programelor » : daca ti-ai programat sa mergi la pescuit, mergi la pescuit. (05 07 05) Asa ca am pornit la drum, tacuti, cu betele de pescuit « din Germania », mândria lui taica-meu care, ca tot ardeleanul, are un fel de cult al lucrurilor « nemtesti ». Am mers destul de mult, fara sa scoatem si sa montam betele, sub un cer jos si gri, prevestitor de ploaie. Era neobisnuit de racoare si-mi era, efectiv, frig, dar mersul ma împiedica sa « sufar » prea tare. Dupa podul de fier (Atentie la tren !), de pe care puteam vedea toata lunca Cibinului, pâna departe, ne-am montat unditele si am încercat din când în când « apa ». Nici o singura muscatura, pestii pareau sa se fi retras la fund, înspaimântati de norii din ce în ce mai negrii si de « presiunea atmosferica » scazuta (sau ridicata ? habar n-am). Am continuat sa înaintam în susul râului, fara sa ne vorbim, încapatânati, în speranta tot mai vana ca vom prinde ceva. Nu numai pestii pareau sa se fi retras prin cine stie ce cotloane. Oamenii de asemenea. Cu toate ca de obicei era întotdeauna vreun coleg pescar sau culegator de ciuperci sau, pur si simplu, vreun plimbaret, de data asta, totul parea pustiu. Nu vedeam tepenie de om. Doar taica-meu si cu mine, cu unditele noastre nemtesti, încercând sa prindem pestele cel mare… Cum era si firesc (conform legilor lui Murphy), dupa ce am depasit punctul de non-retur (cand e mai lung drumul d’întors acasa decat sa continui drept înainte) a început sa ploua. Si nu o ploaie oarecare. Rafale oblice, cu vânt puternic, cu picaturi mari si îmbelsugate. Imposibil sa scapi neudat pâna la piele, indiferent ce pelerina ieftina de plastic aveai ca sa te apere. Apa intra oricum, pe la gât, prin fata, pe dedesupt. Mergeam, mergeam, ca niste automate, încercand sa nu cadem în noroi fiindca malurile râului devenisera un fel de patinoar… Ma tineam dupa taica-meu, sperând ca stie încotro ne îndreptam, nadajduind ca vom ajunge undeva, în curând, fiindca mi-era frig si eram ud leoarca si începea sa-mi fie o foame de lup, dupa orele de mers (degeaba) prin toate hârtoapele… Nu mai recunosteam locurile. Ploaia se mai lasase, violenta initiala transfor-mându-se într-o ploaie mocaneasca, încapatânata si nu mai putin neplacuta. Mergeam mereu, cu pelerina neagra a lui taica-meu ca reper, mergeam ca un automat si pana si undita « ultralejera » din strainezia mi se parea la fel de grea ca un ciocan de batut tarusi. Nu-mi mai simteam aproape picioarele, mînile îmi erau înghetate iar in stomac mi se casca o prapastie ce crestea in fiecare clipa la proportii înspaimântatoare…Taica-meu, cred, încerca senzatii asemanatoare… Când am zarit primele case, taica-meu a catadicsit în sfarsit sa ma informeze ca în curând vom ajunge la un cunoscut al sau, nea Nicu, un fost subordonat care se pensionase. Cred ca pâna atunci nu era nici el prea sigur unde ne aflam si usurarea mea de a ajunge la adapost nu era mai mare decât a lui. In definitiv, el era adultul responsabil. Eu nu eram decat un pusti de 11 ani. Nea Nicu ne-a deschis usa aproape înainte de a bate. Ne vazuse pe fereastra si parea sincer bucuros de oaspetii. Fie ei si uzi leoarca, înghetati si morti de foame…Taica-meu l-a îmbratisat, cu viguroase palme pe spinare, îmbratisare si palme pe care nea Nicu le-a suportat cu stoicism, cu un mic zâmbet timid. Cu mine a dat mâna (o avea calda si uscata) si m-a privit în ochi, ca pe un om « mare ». Poate ca de aceea mi-l amintesc atât de bine : a fost printre primii care m-au tratat ca pe o persoana de sine statatoare si nu ca pe progenitura rasfatata a « sefului » (taica-meu fiind, atunci, mare sef de sectie la uzinele Independenta)… Am însa si alte motive sa mi-l amintesc : el, mos Nicu, e cel care ne-a omenit cu cea mai buna, cea mai gustoasa masa pe care am mâncat-o vreodata. De atunci a trecut multa apa pe Cibin : am calatorit prin tari straine, am mâncat în mari restaurante…Insa niciodata, NICIODATA, miracolul acelei « cine » nu s-a mai repetat. Niciodata hrana n-a avut un gust mai bun, niciodata vinul n-a fost mai parfumat si mai îmbatator, niciodata pâinea mai satioasa si carnatii uscati de porc mai savurosi ! Vorbesc de miracol acum, când îmi amintesc de dupa amiaza aceea friguroasa, ploioasa si pustie de iunie. Si fara îndoiala ca n-ar fi fost un miracol fara ploaia cea deasa si rece, fara mersul nesfarsit prin paragini, prin noroaiele de pe malul râului, din care pestii pareau sa fi disparut. Si fara faptul ca uitasem sa mâncam de dimineata… Fara toate astea, fara culorile saturate de ploaie, fara singuratatea lui nea Nicu (caruia îi murise nevasta de vreun an, dupa ce se pensionase) probabil ca modestele bucate pe care ni le-a pus pe masa, dupa ce ne-a dat stergare aspre de in ca sa ne uscam, n-ar fi fost asa de bune. Dar au fost. A fost buna pâinea neagra, mare cât roata carului, din care ne-a taiat felii groase, bune sa hraneasca niste puscariasi evadati ; buna a fost ceapa rosie, zdrobita cu pumnul si presarata cu sare mare si neagra, de muraturi ; foarte bun, cârnatul uscat de porc, cu vine de grasime si pielea subtire, mirosind ademenitor a usturoi si paprika ; a fost grozav, mai ales, vinul rosu ca sângele, fiert cu scortisoara si cuisoare, mai aromat si mai îmbatator ca orice vin baut vreodata de mine. A fost buna, mai ales, generozitatea lui linistita (în definitiv, taica-meu nu-i mai era sef, daca ar fi vrut ar fi putut sa ne pofteasca afara), zâmbetul lui timid si solidaritatea lui tacuta cu niste straini, oaspeti întâmplatori, adusi de ploaie si de vânt si pe care nu-i va mai vedea niciodata… Inainte de a pleca, fiindca ploaia se oprise, mos Nicu ne-a aratat, la solicitarea lui taica-meu, ramas taran în adâncul lui si totdeauna interesat de cele taranesti, « domeniul » lui : grajdul mare, cu fân pentru cele 5-6 oi, despartitura gainilor, cu cocosul de rigoare. Mica gradina de legume, foarte îngrijita, cu rânduri ordonate de rosii si cartofi înfloriti (fara urma de gândaci de Colorado pe frunze ; gândacii pluteau, cu burta în sus, într-o caldare ruginita, între rânduri). Livada cu meri, pruni si ciresi (cirese mari, negre, din care ne-a strâns repede un cosulet, sa-l ducem acasa, femeilor). Taica-meu i-a admirat, sincer, munca, cu un pic de invidie nostalgica, i-a multumit calduros pentru omenie (la care multumiri am adaugat si eu câteva vorbe molfaite dar patrunse de sincera recunostinta, cu atât mai sincera cu cât vinul mi se urcase un pic la cap) si, cu un tact neobisnuit pentru el, în loc sa-i ofere bani, i-a lasat câteva din cele mai bune ace nemtesti de pescuit, la care a adaugat si vreo 10 m de nylon, tot nemtesc. Micul cadou l-a bucurat sincer pe mos Nicu, si el pescar pasionat si admirator al lucrurilor Made in Germany… Ne-am despartit în cei mai cordiali termeni, noi, satui si euforici, el cu surâsul lui melancolic si caldura nedemonstrativa care (pe lânga talia mica si extremitatile delicate) îl caracterizau…Asa mi-l amintesc, mic, delicat, facând un discret semn cu mâna, în pragul casei sale mici si delicate. Mai târziu, când l-am întalnit pe fiul sau (tot Nicu, tot mic si delicat) am vazut si o fotografie a lui mos Nicu cu nevasta lui, Ana. Nici o surpriza : si ea era tot mica si delicata, ba chiar mai mica si mai delicata decat barbatii ei. Murise, cum spuneam, cu vreun an înainte, de o boala de inima al carei secret îl pastrase cu discretia ce pareas sa fie caracteristica familiei. « A murit ca un pui de gaina » ne-a spus Nicu junior si a întors capul. La o saptamâna dupa vizita noastra, mos Nicu a dat de mâncare animalelor, ca în fiecare seara. A curatat în bucatarie si a facut ordine în camera lui, ca în fiecare zi. Apoi s-a dus în grajd si s-a spânzurat de grinda, las?nd deschisa poarta grajdului. Unii au zis ca a lasat-o deschisa doar-doar l-o vedea careva si l-o împiedica sa faca ce vroia sa faca. Eu vreau sa cred ca a lasat-o deschisa ca sa vada, în ultimele lui clipe, ultimele sclipiri ale zilei. Poate ca sunt un romantic… Am auzit despre moartea lui mai târziu, din discutiile parintilor mei (care-l cunoscusera destul de bine). Fara sa-si dea seama ca-i aud, încercau sa gaseasca o explicatie la gestul lui. Mama zicea ca probabil n-a putut sa suporte singuratatea, pierderea discretei lui sotii, Ana, care, pare-se nu ocupa prea mult loc în spatiu. Ocupa probabil foarte mult pentru mos Nicu. Taica-meu înclina mai curând sa dea vina pe neglijenta si raceala copiilor (aveau si o fata, pe lânga Nicu) care-l vizitau rar si fara caldura, învinovatindu-l ca a neglijat boala mamei lor (de care nici nu stia). Oamenii speculeaza întotdeauna asupra motivelor. De ce a facut cutare, cutare lucru…Cine stie ? Cert e doar ca nea Nicu zace undeva, îngropat la repezeala, fara slujba, în marginea cimitirului, înafara pamântului sfintit, fiindca ortodocsii sunt la fel de tandrii cu sinucigasii precum catolicii… Si ori de câte ori beau vin rosu, fiert cu scortisoara si cuisoare, ori de câte ori manânc cu familia sau prietenii, se strecoara si un firisor de amintire a acelei mese de pomina a lui mos Nicu, al carei mister si fior nu se va mai repeta niciodata… Ion Vincent Danu - 06 07 05 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate