Trilogia “Proiectul unei limbi universale”

Partea I – “SUFLETUL


Motto:
“Prin clopot nu dai veste
Doar unui singur om
Ci zvoană - ’mpărățită
Ce vine de la Dom”

Istorioare

“Ștefan –vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mânăstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-vodă, dintr-un vârf de munte ce este lângă mânăstire. Și unde a ajuns săgeata, acolo au făcut pristolul, în altar. Și este mult loc de unde au tras până la mânăstire. Pus-au și pe trei boiernași de au tras, pe vătaful de copii și pe doi copii de casă. Deci unde a căzut săgeata vătafului de copii au făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil de casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fi căzut săgeata într-un delușel ce se chiamă Sion, ce este lângă mânăstire. Și este semn un stâlp de piatră. Și zic să-i fi tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu se știe, numai oamenii așa povestesc. Fost-au și bisericuțe de lemn întru acel delușel și s-au risipit, fiind de lemn. Și așa au fost făcut mânăstira de frumoasă, tot cu aur poleită, zugraveala mai mult cu aur decât zugrăveală, și pe dinlăuntru și pe dinafară, și acoperită cu plumb. Și zic călugării să fi fost făcute sfeșnicele cele mari și cele mici și policandrul și hora tot prisne de argint, și pe urmă să le fi luat un domn și să fi făcut altele de spijă [pe] care le-am apucat și noi. Iar stricându-se un clopot mare la mânăstire și făcând călugării clopotul a doua oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.”
Ion Neculce – O samă de cuvinte, III, Ed. Ion Creanga 1990

*****

“ Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ, în fața puilor de moldoveni. Așezat peun butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țare Moldovei?
Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi alunecă o lacrimă, întâia lacrima de ciudă.
- De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în țară străină?
La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvalitorilor? Auziseră din batrâni că-i treceau prin sabie, ca le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii….
- Atunci să fie spânzurat de ramurile stejarului… a spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie ca va fi legat cu frânghiile de subsori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
- Așa! A spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trageau pe Mitruț în sus.
Mitruț râdea și bătea din palme. L-au urcat pâna la jumătatea stejarului și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:
- Tatarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii!…
Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele în dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor.
- Coborâți-ma repede… Vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copii au luat-o la fugă, spre sat, țipând:
- Tătarii!… vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună.
Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de aparare. Pretutindeni se auzeau țipetele copiilor și ale femeilor:
- Tătarii!… vin tatarii!
Și băteau mai tare clopotele.”

Eusebiu Camilar – Stejarul din Borzești, Ed. Militara, 1982

*****

“ – Scumpe și minunate inimi simple!. Altele sunt vânturile care ma poartă pe mine! Oare pot lăsa pământil lui Ștefan Voivod pe mâna oricui? Ma duc în lume, să adun oaste! Când veți auzi cornurile lui Petru Rareș, să nu întârziați!
Abia și-a sfârșit cuvântul. Au văzut venind care moldovenești cu fugari. Toți aveau pe fețe spaima din țară. Bătrânii mânau boii mai repede, uitându-se des în urmă.
- Ce-i în Moldova, bătrâne bejenar? a întrebat Petru Rareș.
- Moldova arde! Femeile noastre au fost luate în robie! Ne-au ucis pruncii cu sulițele! Au coborât clopotele bisericilor și le-au încărcat în harabale! Acestea sunt veștile de la Moldova”

Eusebiu Camilar – Feciorul Răreșoaiei, Ed. Militara, 1982

*****

“De era de dimineață, călătorul auzea, ridicându-se în aerul curat al zilelor de mai și de iunie, sunetele clopotelor de la biserici, unele grave și triste, altele zbenguitoare și vesele, toate îndelung răsunătoare. Era un concert simpatic, care învăluia orașul întreg în undele sale sonore. Străinul pornea cu plăcere spre bucurești. Clopotele cu prietenoasa lor muzică îl ademeneau și îl făceau să creadă că va fi bine primit. De era seara, toaca grăbită și cicălitoare, amesteca tocăitul său sec dat măsurat, cu sunetele prelungi ale clopotelor.
Pentru a completa acest tabel, să adăugăm și cele ce ne spune Ion Ghica:
Când, după Dealul Mitropoliei, într-o seară de denie, în liniștea melancolică a apusului, începea toaca la o sută de biserici, cu milioanele de sunete pe toate tonurile, care se vărsau în aer din miile de clopote mari și mici ale orașului, note care alergau din toate turlele ca să se cufunde într-un huiet general și se suiau împreună la cer…, atmosfera întreagă părea transformată într-un vârtej de armonie, și sufletul, cuprins de o senzațiune plină de pietate, se simțea atras către rugă… Urechea deosebea glasul plângător al clopotului de la Sf. Gheorghe, repetând în cadență numele nenorocitului Brâncoveanu, sunetul jalnic și mândru al Antimului, bătaia rară și falnică a sfântului Spiridon, îngânându-se cu Sărindarul și cu Curtea Veche, clopotul de serbare al Colței, glasuri grave, străbătute în toate părțile de timbrele ascuțite și argintii a o sută de clopote mai mici ale bisericilor din mahalale. Mai toată ziua Bucureștii cântau astfel.”

G.I. Ionescu-Gion – Bisericile Bucurescene, Fragmente din Istoria Bucurescilor, 1899

*****

“ Drumul pe care mergem nu duce decât spre o comună neînsemnată și se poate spune că o țintă atât de mică nu poate atrage trei oameni străini unul de altul, zece oameni sau o suta de oamen, decât numai pentru același scop…să se reculeagă o clipă în fața omului care s-a stins în această comună, departe de orașul unde trăise pierdut și ștres….Observați, vizitiul de la trăsura asta veche își strigă din când în când caii pe nume. Poate că în felul ăsta ne ironizează anonimatul. Să nu ne întrebăm de ce trăsura are legat în capul oiștii un clopot care răsună asurzitor peste câmp. E ora opt, a apus soarele. Clopotul trebuie să aibă o poveste, nici că se poate, o poveste care va deveni misterioasă când copiii de azi vor deveni maturi – știți bine, poveștile le fac copiii cu longevitate – și povestea va fi atât de teribilă, încât nu va mai pastra clară nici imaginea câmpiei, nici a clopotului. Aceste legende stupide cu clopote și cai! Dar să tăcem puțin. Să-l întrebăm pe omul de pe capra trăsurii, pe nume Polider, ce a fost cu zgomotul care a răsunat atât de ciudat peste câmp și a revenit de câteva ori în urechile noastre. Omul ăsta, Polider, e răutăcios, v-am spus dinainte că observasem asta, zice că au răsunat hohotele mele de râs peste câmp. Nu, n-am râs. Și, după câte știu, nici dumneavoastră n-ați râs.”

Ștefan Bănulescu – Clopotul lui Polidor, Vol.Iarna bărbaților,Ed.Eminescu, 1979

*****

“Vestitul Janos, mascăriciul cocoșat și șchiop al gazdei, tot așa de bine afumat, îi îmbrâncea și îi îndemna plin de voie buna să nu se lase, în timp ce lăutarii ziceau înadins Cântecul nebunului, o poveste de pe Someș despre un ostean care face terci pe toți dușmanii săi.
- Arde-l la scăfârlie! se răsti cocoșatul la Mikes, zornăindu-și tichia cu clopoței și împungându-l cu bățul său de lemn aurit, împodobit cu ațe și cârpe. Sleiește-l de pereți!
- Tacă-ți gura, pocitanie nenorocită! se răsti Mikeș de parc-ar fi vrut să-l strivească.
- Unii sunt pociți la trup, alții la suflet! dădu măscăriciul cu bățul pe la nasul lui Mikes de parcă ar fi întărâtat un dulău…
Măscăriciul, care era mic și nebăgat în seamă, trecuse la spatele lui Mikes și îi furase sabia. Alerga acum șchiopătând bucuros prin încăpere, în hazul nebun al tuturor celor de față, își zăngănea clopoțeii de la straie, scotea limba și se scălămbaia plin de ifose, ca un nobil adevarat. Mikes îl privea, cu ochii înroșiți, fără să aiba puterea de a se duce după el. Bețivaneala îl îngreuia.”

Mihail Diaconescu – Marele cântec, Ed. Eminescu, 1980

*****

“ Clopotele dăngăneau neîncetat, ca și cum clopotarul căuta să transmită disperarea sa întregului ținut. Urechea lui Anton State deveni atentă. Se furișă din sufragerie spre verandă. Socrul veni pe urmele sale. “de ce trag așa?” îl întrebă Luxa când trecu prin hol. Nu-i răspunse. Puse și el aceeași întrebare ginerelui când îl ajunse. Anton se oprise pe scara verandei preocupat. Un ins alerga spre ocol. Privirea lui se închise ușor, apoi coborî treptele. “E de la Primărie”, aruncă vorbele spre socru, peste umăr. Văzând că omul are de gând să treacă șanțul, merse să-l întâmpine. Vulpe îl urmă cu mâinile afundate în buzunare. Soarele asfințea în vâlvătăi, cuprinsese tot cerul de deasupra coamelor împădurite. Þinutul era învăluit într-o lumină diafană roșietică. Înțepenit lângă o tufă de liliac, Andrei Vulpe își feri ochii. Capul lui albit părea aureolat. “Ce-alergi așa, nene, dete strechea?” glumi unul dintre vizitii. “Ba, musca columbacă” se răsuci omul spre el necăjit, cu o uitătură piezișă ce spunea: “Las’ că vă piere acuș pofta de zbenguială!” State deschise portița. “Domnule inginer…, se opri gâtuit, ordin de la prefectură… de-aia trag clopotele… Vine și nea Pătroi în urma mea cu goarna. Mobilizarea!” Dangătele nu mai conteneau și tânguirea lor devenea supărătoare. Omul de la primărie se îndreptă spre han. Andrei Vulpe întrebă ce-a vrut. Ginerele îi transmise și socrul se cruci. Ieșiră în șosea. “Acuma la spartul târgului?” Vorbele îl necăjiră pe ginere. Dinspre primărie sosea gornistul. Ajuns în fața ocolului se crăcănă, își umflă obrajii. Clopotele se opriră pe neașteptate, lăsând o liniște adâncă, de grotă, nefirească. Tăifăsuiala plină de voioșie a vizitiilor încetase strivită de o presimțire ce se insinua tâlhărește. Răsunetul goarnei țâșni puternic, ca o chemare la luptă. Potoliți, flăcăii părăsiră trăsurile, apropiindu-se domol de gornist. Pricepeau că se petrece un lucru neobișnuit.
-Ce se aude?….
-Sună mobilizarea, bre, s-a decretat mobilizarea, bre!”

Ada Orleanu – Atunci au tras toate clopotele, Ed. Eminescu, 1970.

****

“ – Uiuiuuuuu !
- Focu, măă !
- Focu !
Pătru vede oamenii. Se-ndeasă unii în alții. Izbucnesc clopotele. Bat rar. În dungă. Pe coastă se ridică flăcări roșii, în bulbuci grei de fum. Clopotele bat înnebunite. Zăpada de pe acoperișuri e plină de lumina roșie a flăcărilor. De pe ulița bisericii vine cineva în fugă. Strigă:
- Arde fânu la Ion Cătănuță.
Pitu coboară lângă omul acela.
- Petre !
- Arde, măăă ! În Cucuietu, măăă !
Se-ntorc spre Cucuietu. Arde și-acolo. Clopotele umplu noaptea. Iarăși vine cineva în fugă.
- Arde sălașu lu Ion Brîncuță, măăă !
Feciorul intră între oameni.
- Ãsta-i al doilea responzabil de uliță, spune Pițu.
E alb. Pătru îl simpe cum tremură.
- Maica Domnului, apără-ne !
- Duceți-vă, oameni !
- Să nu cadă pre noi urgia cerului !
Clopotele bat toate deodată.
- Arde, măăă !
- La Nigiugini arde !
- La Gheorghe Belcotă, măăă !
Arde și-n Nigiugini. Focul e departe pe coastă, se vede roșu și înalt. Piața se golește. Muierile fug pe ulițe.
- Îl arestez pe ăla cu clopotele. Bagă spaima-n sat…
Amăriuții o ia în pas alergător spre biserică. Cvum ajunge pe pod, clopotele îsi înmoaie dăngătele. Se-aud porțile trântite. Glasurile muierilor. Cele trei focuri ard în cei trei umeri ai satului…”

Radu Theodoru – Muntele, Editura Pentru Literatură, 1967.

*****

“… Întotdeauna, spre amurgit, când întunericul venea cu mareea lui monotonă invadând orașul, clopotele își începeau deconcertanta lor melopee prelungită uneori ceasuri în șir, potolindu-se abia târziu, la răsăritul stelelor, sau, în serile colindate de vântul pustiu și tiranic al țărmului, îndeosebi toamna și iarna, contopindu-se imperceptibil cu izbucnirea rafalelor și cu vuietul posomorât al valurilor izbite în cheiul de piatră…
… Dar în seara aceea, nu atât auzul, cât mai ales sufletul meu se lovea de clopote…”

Anatol Bakonsky – Biserica Neagră, Ed. Pentru Literatură, 1976.

*****

“În camera din urmă, nuntașii de ieri beau și fugeau peste lavițe, ori băteau lemne de podea, a toacă. - Moraru’ și morărița! striga din patru în patru ceasuri, vornicul, să facă loc unei perechi de țoale de sac peticit, să se așeze în ocolul camerei să facă, să se facă de iubire pe-un tărâm. Morarul avea barba și pletele albe din lână netoarsă și-și potrivea peste șolduri sfoara ce-i ținea între picioare un porumb desfăcut. Morărița, vopsită în făinuri, ducea o talangă vornicului să o țină și să fie el moara și pietrele ei, și să le dea semn când s-or găta de măcinat boabele și s-or freca pietrele una de alta. Morarul căra saci și-i deșerta deasupra pietrelor în cutia de lemn să o umple, să aibă pace un ceas cât s-or râșni boabele, să poată face dragoste cu morărița lui, apoi își lua morărița și o punea în mijlocul ocolului dintre oameni, după datină. Oamenii râdeau, loveau cu palmele în lavițe, copiii țipau, iar femeile se făleau că nu se uită decât cu coada ochiului și-și frecau coatele. Apoi vornicul scutura talanga, oamenii țipau în hohote numele morarului din sat, de parcă el ar fi fost acolo sub ochii lor cu morărița lui aceea boantă și iute-n șolduri. Strigau cu toții: - Scoală că se rod pietrele și-i măcina nisip și-i face turte de piatră și le-or pica dinții oamenilor din ele și te-or blestema să-ți pice porumbul și să nu aibă muieri!. Morărița se făcea că-l ține și nu-l lasă, omul se smucea să fugă, talanga bătea și oamenii, nuntașii de ieri, cei ce dăduseră sfat mirilor să-și caute de casa lor și copiii lor și să se ferească de alte păcate; nuntașii aceia de priveghe săreau în picioare și-l apărau pe morar să nu se poată rupe din brațele muierii, să-i macine moara pietre, să-i facă nisip, să-l poată blestema tot satul, să fugă ori să-și caute moartea după aceea și să vină un alt morar cu o morăriță mai tânără. Apoi se dădeau la o parte, după datina locului, și începeau să împingă copiii peste cei doi, să-i adune de peste tot și să-i bată cu ei peste fețe și peste spate și peste capete. Până la urmă, lovit, călcat în picioare de copiii satului, morarul izbutea să se târască până la picioarele vornicului să i se agațe de nădragi și să se ridice în genunchi, apoi în picioare, să oprească dihania aceea de talangă, ținută sus, cât se putea mai sus. Odată amuțită, se chema că moara e oprită. Morarul n-o pornea, ci căuta o mătură de curte să-și bată nevasta de viclenia sângelui ce i-l pusese în casă. Fugea s-o prindă, copiii i se încurcau printre picioare, cădea, se ridica și-o fugărea prin bucătărie spre pridvor și de acolo în curte, cu tot alaiul după ei.”

Paul Eugen Banciu – Vol. Sărbătorile, partea I-Filipii, Ed. Albatros, 1981

*****
PÃRÃU