Ai carte … departe

I

- Felicitări, nea Pascule, am auzit că băiatul matale a câștigat Olimpiada de fizică.
- Da, tov’ Călinescu, a câștgat săracu’, că dac-ați știi câ a muncit!
- Știu eu că-i copil bun. Merge pe țară?
- Domne, nu știu, am auzit că mai e și fata lui tovarășu…, îl știți, de-i director la I.C.S., cică a ieșit pe locul doi, dar dacă e fatà lui tac’su…la mine cine se uită?
- Nu se poate, nea Pascule, dacă Dan a câștigat la județ, el trebuie să…
Și tovarășul Călinescu își controlă, cu un gest, poziția pălăriei, trânti ușa mașinii sale negre și demară în trombă. Pascu rămase pe loc, cu mătura în mâna stângă, în timp ce cu dreapta schița un salut întârziat.
Nea Pascu lucra de mulți ani pe acea stradă și îi cunoștea pe toți locatarii. Majoritatea aveau poziții înate în ierarhia locală de partid sau prin diferite întreprinderi din oraș. Unii îl mai cinsteau, din când în când, cu câte un pahar de ceva, atunci când îi permiteau să le măture curțile betonate. Tovarășul Călinescu era un domn. Nu se uita ella zece lei ca să-și găsească Dacia neagră cu numere galbene spălată și lustruită. Ba chiar, din când în când, îi dăea și lui, lui Pascu, câte un pachețel din cele pe care le aducea în portbagaj : niște unt, nițel cașcaval, o dată i-a dat chiar și doua cutii de conservă de carne de vită…De, el se aproviziona la cantina partidului, nu stătea noaptea pe la cozi.
Și pe Dan îl cunoștea tovarășul Călinescu. Încă de când era mic, băiatul își ajuta tatăl. Îi mai împingea căruciorul de gunoi, mai lua și el o mătură…mai ales toamna, când se scuturau castanii. Uneori, dacă obosea, Dan se așeza pe bordură, citind câte o carte, nelipsită din buzunarele sale. Tovarășului Călinescu îi plăceau copiii care citesc și mai contribuia și el, din când în când, la biblioteca din buzunar.
Acum Dan era deja mare, elev într-a noua, la liceul numărul doi. Dovedea reale calități, iar profesorii de matematică și de fizică se certaseră pentru el în perspectiva concursurilor școlare. Desigur că fiecare ar fi vrut ca elevul Pascu să concureze la materia lui, spre gloria personală, a școlii, dar și a profesorului. Premiul I la olimpiada de fizică venise ușor, firesc, iar profesorii care făcuseră parte din comisia de corectare erau siguri că și la faza națională, care avea să se desfășoare în luna aprilie, la Constanța, băiatul urma să facă aceeași figură frumoasă.



II

- Bravo, nea Pascule, Dan al matale iar a câștigat.
- A câștigat, tov’ Călinescu, dar cefolos? Ați văzut anul trecut.
- E adevărat, dar acum o să am eu grijă. Știi că pe ăla de la I.C.S. l-au prins și l-au dat afară. Așa că, mata pune băiatul să învețe, că mă ocup eu de restul…
În clasa a zecea, Dan descoperise chimia. Fără a neglija fizica și matematica, el își încercase forțele și la această disciplină, dovedindu-se cel mai bun din județ.
Iar tovarășul Călinescu se ținu de cuvânt. Elevul Pascu își reprezentă cu cinste județul la Olimpiada Națională de chimie de la Făgăraș, această cetate socialistă a industriei chimice. Însuși directorul general al Combinatului îi înmână diploma și îl invită să viziteze capacitățile de producție, neascunzându-și speranța că într-o zi, un tânăr eminent cum era el va veni să ajute, cu știința lui, la depășirea planului.
Revenit în orașul natal, Dan nu uită să spele cu cea mai mare grijă Dacia neagră a binefăcătorului său.

III

- Să trăiți, tov’ Călinescu!
- Hai noroc, nea Pascule! Ce-ți mai face băiatul?
- Ce să facă, învață. E în clasa a-unșpea, și acum l-a apucat dragul de ‘natomie, cică vrea să se facă doctor.
- Frumos, frumos! Mai merge pe la olimpiade?
- Da’ cum! Nu știți? Adică nu știți, că ați fost plecat din țară…a câștigat locul doi pe țară la ‘natomie.
- Ai văzut că poate și fără mine? E băiat deștept, domne!

IV

- Cine-i?
- Sunt eu, Dan.
Ușa se deschise și adolescentul intră în apartamentul de la etajul opt în care se mutase, de curând, Călinescu.
- Știți cât am căutat blocul? se plânse tânărul. Am bătut tot Drapelul Albastru de la un capăt la altul.
- De, mă băiete, după revoluția asta, cum îi ziceți voi, nu mai puteam sta pe Castanilor. Noroc cu un văr care s-a mutat la țară și mi-a lăsat mie garsoniera. Ia spune, ce vânt te-aduce pe la mine?
- Păi, a aflat tata adresa dumneavoastră și m-a trimis să vă văd, să mai stăm de vorbă.
- Ce mai e nou, ai terminat liceul?
- Da, acum sunt student în anul doi la cibernetică.
- Asta-i ceva cu calculatoare electronice?
- Da, e extraordinar! Dac-ați știi ce posibilități nesfârșite se deschid!…

V

- Să trăiți, dom’ Călinescu!
- Ia te uită, nea Pascu, ce surpriză! Ce-i cu mata în biroul ăsta?
- Cum, nu știți? Sunt director adjunct la Muncă și protecție socială.
- Dar cum ai ajuns aici?
- Chestie de baftă. Am fost cu sindicatul la Gospodăria locală, după Revoluție. I-am speriat pe toți cu gura mea multă, și atunci m-au adus aici, ca să scape de mine.
- Ce mai face Dan?
- Ce să facă, e în America. A plecat cu o bursă, când era student și n-a mai venit. E angajat la Microsoft, s-a-nsurat cu o americancă…Dar, ce folos, dacă n-a mai venit de cinci ani pe-acasă!…
- Cum, domne, v-a uitat?
- A, nu, nici vorbă! Îmi trimite mereu scrisori și bani, așa d mulți, încât n-am ce face cu ei. Mi-a trimis și o mașină…m-a pus să-mi cumpăr și o casă, cică să aibă el și cu nevastă-sa unde să stea dacă vin pe la mine. O știți pe aia cu balcoane în zig-zag pe Castanilor?
- De lângă fosta mea casă?
- Îhî! Acolo am cumpărat. Auziți, dar cu ce vă pot ajuta?

VI


- Stimați telespectatori, peste exact…șaizeci de secunde, americanii de pe coasta de vest vor intra și ei, la rândul lor, în noul mileniu. Dăm legătura corespondentului nostru din Los Angeles.
- Uite-l pe Dan! strigă, cu vocea înecată de emoție, doamna Pascu.
- Doamne, Dumnezeule, dar ce-o fi cu el,ia uite, se apropie de…murmură soțul ei.
- Stimate domnule Dan Pascu, sunteți unul dintre românii care s-au acomodat celmai bine pe pământul american. Ce așteptați de la noul mileniu?
- O lume în care să domnească pacea și prietenia, o viață mai bună pentru toți oamenii și mai ales pentru părinții mei. Aș fi foarte fericit dacă m-ar auzi acu…le-aș spune : “Mamă, tată, sunt sănătos, vreau să vin acasă. Anul ăsta vin precis acasă!”

VII

- Vă salut, cu respect! spuse vizitatorul.
- Ce onoare, dom’ Călinescu! Rosti Pascu, strângând cu putere mâna celui din fața sa. Dar poftiți, intrați!
Călinescu păși cu greu peste prag, sprijinindu-se în bastonul ținut cu mâna stângă.
- Of, m-a doborât reumatismul, iar ăștia nu mai dau compensate!…se văită el. Am văzut un Mercedes în fața casei. A venit Dan?
- Nu, aia-i mașina mea. Dar îl așteptăm. A vrut, săracu’, să vină acasă, dar s-a tot ivit câte ceva.
- Tot la Microsoft e?
- Nu mai e la ei. Și-a deschis o firmă, că de-aia a fost așa de ocupat anul ăsta. S-a mutat la New York și și-a luat un birou într-un bloc din alea, cum le zice, zgârie-nori. Chiar acum zece minute mi-a dat un telefon…zicea că mai are puțin și ajunge…n-am înțeles unde, că s-a întrerupt, dar cred că la serviciu, că se auzea ca un zgomot de motor. O fi fost în mașină. Dar vă rog, luați loc, vă place tenisul? Știți, e un turneu la București, îl dă pe Pavel cu un ceh, nici nu știu cum îl cheamă, că am dat încet de tot.
Călinescu se apropie, văicărindu-se, de televizor.
- Și eu jucam tenis în tinerețe, dar acum…Domnu’ Pascu, s-a terminat tenisul, acum e film.
- La ora patru după masă? Niciodată nu-și respectă ăștia programul! înjură gazda, aruncând o privire furioasă către micul ecran. …Ia uite, domne, în blocurile alea își are și Dan biroul, tocmai la etajul o suta doi. Zău, când văd filme d-astea, așa mă bucur, e ca și cum aș fi lângă băiatul meu…
- Vă înțeleg și mă bucur la fel ca dumneavoastră … dar ce film urât, cum iese fum din turnurile alea, parcă ți se face și frică.
În acel moment, ușa de la intrare fu deschisă cu violență și, în sufragerie apăru figura descompusă de groază a doamnei Pascu.
- Băiatu’… la televizor … arde! îngăimă ea.
- Ei, și tu! Te sperii de-aun film? o opri, râzând, Pascu. Așa face mereu, se întoarse el, scuzându-se, către Călinescu.
Vizitatorul nu râdea. Tocmai auzise glasul emoționat al crainicului televiziunii : ”…exact la ora când oamenii își începeau serviciul!…”

IX

- Condoleanțe, dom’ Pascu! Strigă madam Papacalmoulos, cea care locuia în fosta casă a lui Călinescu, intrând vijelios. Săracu’ Dan, un băiat așa de bun!
Strigătul vecinei dezlănțui toată durerea și spaima din sufletul părinților. Mai multe ore trecuseră de la impactul avioanelor. Clădirile World Trade Center nu mai erau decât un morman de fiare și moloz, iar prezentatorii de la toate televiziunile românești avansau ipoteze cu zeci de mii de morți. Telefonul din casa fiului lor, ca și cel de la birou sau mobilul sunau în gol. Vecina avea dreptate. Nu mai era nici o speranță.

X

De câteva ore, soneria familiei Pascu țârâia, adăugând de fiecare dată câte ceva la disperarea bieților părinți. Domnul Călinescu, uitându-și durerea de genunchi, era cel care deschidea de fiecare dată ușa, primea, în prag, simpatia musafirilor, apoi le închidea, politicos, ușa în nas.
Doamna Pascu, dorind să-și plângă liniștită fiul, a gaăsir și ea o cale, mai mult sau mai puțin politicoasă, de a scăpa în cele din urmă și de el.
- Să vă ia naiba pe toți! strigă femeia, isterizată de durere. Se bucură de nenorocirea noastră!…Dacă mai sună careva!…
- Televizorul continua să arate, neobosit, aceaa imagine de coșmar a avionului percutând cladirea care deja pentru toată lumea devenise “al doilea turn”. Acela în care se găsea și biroul lui Dan al lor…
- Când era mic, ne părea bine că invăta ca să se facă “domn”…Mai bine-l faceam măturător de stradă, ca mine…stătea cu noi aici…plânse tatăl.
Un nou țârâit al soneriei îi facu să tresară.
- Cine…o mai fi?
Din ce în ce mai enervat de soneria care nu mai tăcea, Pascu se înarmă cu umbrela englezească, deschise ușa și aruncă arma improvizată în direcția noului musafir.
- Bine, tată, așa îți primești fiul rătăcitor? Nu ți-am dat telefon că mai am puțin și ajung pe Otopeni? Nici n-am aterizat bine, că am și închiriat o mașină și am fugit încoace…Parcă nu s-a schimbat nimic în țara asta, mi-au dat o rablă japoneza, care, după ce că n-avea radio, s-a mai și stricat pe drum.