agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-06 | |
Îmi înșir pașii încet, monoton, pe malul mării care mă privește pe furiș, cu ochii vineți de frig, și cu fiecare pas îmi vin în minte scene din călătoria mea spre dureroasele adevăruri pe care le-am descoperit în ultimii cinci ani. Văd doar frânturi disparate pe care mintea mea, sau mai degrabă inima mea, refuză cu disperare să le împletească într-un tablou întreg. Trăirea lor a fost dureroasă; retrăirea lor ar fi sfâșietoare. Rănile abia cicatrizate ar sângera din nou. Mi-am închis inima zdrobită într-un turn construit din plăcerile deșarte ale acestei lumi. Nu vreau să mai simtă nimic. Orice mișcare a ei îmi provoacă o suferință cumplită. Nu vreau să mai sufăr.
„Tati, unde e mama?” Bărbatul ridică fetița blondă și întinzând mâna spre larg, îi șoptește: „Uite, acolo unde cerul se scufundă în apă… Acolo e mama…” „Tati, vreau să-i scriu o scrisoare…” Fetița care purta peste haine o pelerină galbenă de ploaie, cu cizmulițe galbene și lucioase, începu să scrijelească nisipul cu degetul, închipuindu-și niște semne numai de ea înțelese, așa cum văzuse că scriau oamenii mari. „Tati, hai să vezi ce am scris…” strigă ea încântată trăgându-l de mână pe bărbatul care privea pierdut în zare. Dar până să-i arate mica ei scrisoare, apa mării o ștersese deja. Fetița supărată, merse până aproape de apă și o mustră aspru, ținându-și mâinile în șold: „Reao!” Apoi se aplecă din nou să scrie pe nisipul decolorat. De data aceasta un pic mai departe. Marea nu așteptă să termine ci își aruncă din nou un val spre ea și, râzând de copila care fugea din calea ei, netezi nisipul. Fetița nu mai rezistă și începu să plângă: „Acum mama nu va primi niciodată scrisoarea mea și nu va ști că o iubesc!” Bărbatul o luă din nou în brațe și îi șterse lacrimile. „Mama știe că o iubești. Și ea te iubește mult. Nici nu-i nevoie să-i scrii. Ea știe asta…” Privesc întreaga scenă și înțeleg pentru a câta oară că toate trec. Toate. E straniu cum mici gesturi, detalii neînsemnate la prima vedere, pot fi semne de exclamare în viața unui om. Dar despre ce viață vorbesc? Abia am ajuns la treizeci și cinci de ani dar îmi pare că am trăit o sută. Nu spun asta pentru că aș fi înțelept. Nu posed decât poate înțelepciunea născută din durere. Trăirile mele sunt puține, dar copleșitoare. Poți îmbătrâni de durere, poți albi pe dinăuntru. Și odată ajuns aici nu mai aștepți nimic. Doar sfârșitul. Te cuprinde numai disperarea când știi că sfârșitul biologic este încă departe. Nu ai liniștea unui bătrân care simte că nu mai are mult. Viața mea este într-o continuă așteptare – deznădejde. Ca atunci când ai întârziat și stai ghemuit pe ponton sperând împotriva oricărei speranțe ca vaporul ce tocmai a plecat să nu fi fost al tău… Mulți m-au bătut încurajator pe umăr spunându-mi că am viața înainte, că sunt încă tânăr și îmi voi găsi puterea s-o iau de la început. Ce puteau să spună?... Dar prietenii mei nu vedeau decât cei treizeci și cinci de ani de pe fața mea. Bătrânețea găunoasă și absurdă din mine o simțeam doar eu. Nisipul, această făină de scoici și de rocă măcinată mii de ani la rând de măsele nevăzute de apă și vânt, nisipul acesta pe care pașii mei n-au durat mai mult decât zbaterea unui val, nisipul acesta ce miroase a alge și pește uscat, este cea mai bună exprimare a vieții mele. Nimic spectaculos, nimic valoros, doar durere. Mă aflu în golful creat de malurile stâncoase ale mării Vasen, undeva în nordul ținutului Hetkellinenland. Priveliștea e dezolantă. Două brațe uriașe de stânci și nisip se întind adânc spre larg, încercând parcă să îmbrățișeze apele vineții și tremurătoare, să le adune. Dar marea, ca o femeie capricioasă, vine, mângâie țărmul, se preface că-și pleacă fruntea pe umărul lui și, în momentul culminant al intimității, fuge înapoi râzând în hohote, fără să-i pese de stâncile lăcrimânde lăsate în urmă. Jocul acesta se repetă iar și iar, până când într-un moment de neatenție, câte un val mai înalt rămâne captiv între pietre și se deșiră într-un nor de spumă alburie. Aici a început totul. Acum cinci ani, într-o după-amiază gri de noiembrie, mă găseam pe stâncile verzui de lângă limba aceasta de nisip, voind să-mi adun în minte câteva imagini pentru o lucrare. Voiam să surprind orizontul ce se întuneca rapid, într-un tablou trist. Eram student la arte plastice în ultimul an și o pauză de câteva zile mi-a permis să vin aici, pentru odihnă. Cu mâna streașină la ochi, pășeam pe pietrele umede, încercând să deslușesc umbra unei ambarcațiuni ce se profila pe pânza tulbure din fundal. Înaintam încet spre apă și nici nu mi-am dat seama când marea mi-a atins piciorul. Am sărit ferindu-mă de apa rece ca gheața, dar m-am împiedicat și am căzut. Marea m-a îmbrățișat pe neașteptate și, cu un sărut rece și sălciu, mi-a umplut gura de alge urât mirositoare. Vrăjitoarea asta bătrână și perfidă vara ia chipul unei fete zburdalnice de cincisprezece ani, cu ochi albaștrii, cu părul auriu despletit, ce aleargă despuiată în bătaia vântului, ispititoare și caldă, chemând muritorii să o îmbrățișeze. Când ultimul apus de soare al verii se sfârșește, redevine ceea ce este ea cu adevărat: o femeie rea, invidioasă pe fericirea altora, cu cearcăne vineții, cu buze groase și crăpate. Doar degetele de spumă murdară și le mai răsfiră din când în când pe stâncile reci. Când vin furtunile se înfurie, se ridică, se zvârcolește, zbiară și nu se liniștește până nu-și primește ofranda: vreo barcă pescărească scoasă în larg de un tată sau un soț mânat de datoria de a-și hrăni familia. Acum mă voia pe mine. M-am zbătut să scap din strânsoarea ei, dar frigul și mai ales repeziciunea cu care se întâmplau toate, m-au dezorientat încât nu-mi dădeam seama că în loc să mă îndrept spre țărm, mă îndepărtam din ce în ce mai mult. După câteva secunde de luptă surdă cu apa am simțit crampe dureroase în mușchii picioarelor care deveniseră ca două pietre ce mă trăgeau la fund. Apa nu-mi trecea de umeri, dar din cauza imobilității mele valurile mă loveau în față. Nu gândeam nimic. Strigam disperat fluturând mâinile deasupra capului. Am avut noroc de un cuplu ce se plimba din întâmplare pe acolo care, observând întreaga scenă au reușit să mă tragă la mal și au chemat o ambulanță. M-am trezit după câteva ore în secția de terapie intensivă a spitalului din localitate. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate