Prind cheile din zbor și urcăm în apartamentul său.
- Lasă te rog becul stins. Mă gîndeam la tipul din film. Oare cum își închipuie el soarele, frumosul, urîtul, culorile florilor, chipul unei femei ?... Ce există pentru el, lumina sau întunericul ? Închide ochii și încearcă așa să ajungi la mine.
Cu ochii închiși pășesc încet, cu brațele larg deschise, într-un echilibru precar, parcă aș fi undeva sus, pe o sîrmă. După cîțiva pași făcuți, mîna mea atinge ceva moale. Speriat deschid ochii, trăgîndu-mi mîna.
- Geo, de ce te-ai speriat ? Nu ai mai atins pînă acum sînul unei femei ?
Nu îi răspund nimic, îmi lipesc doar obrazul de al ei, îi mîngîi părul, îi sărut ochii, apoi gîtul.... Simt cum răsuflarea ei tremură ușor, iar corpul i se mulează de al meu. În cameră s-a făcut întuneric, doar ochii săi albaștri mai pulsează lumina, din ce în ce mai rar, pînă cînd genele i se închid, iar timpul pare că se oprește. Într-un tîrziu, lucrurile din cameră încep să prindă din nou contur, privirea oprindu-mi-se pe trup gol al Luciei, pe părul revărsat peste umeri.
- Ești așa frumoasă, Lucia, iar eu sunt un mare norocos că mă aflu aici cu tine. Știi, astăzi mi s-a întîmplat ceva pentru prima oară, ceva ce m-a făcut să fiu fericit. Acum înțeleg de ce fericirea este plăcerea sufletului. „ O simplă senzație,un sunet, o culoare, atingerea mîinii unei femei, dacă angajează sufletul, devine o fericire “( G. Ibrăileanu ), iar mie mi s-au întîmplat toate acestea într-un timp atît de scurt.
- În fiecare clipă ni se întîmplă ceva pentru prima oară, lucruri fericite, dezamăgiri, împliniri, renunțări…, toate se petrec o singură dată, irepetabil, pentru că timpul curge ca apa unui rîu, niciodată aceeași…Dumnezeu a lăsat ca viața noastră să se scurgă între două extreme, a luminii și a întunericului. De multe ori, noi ce putem zări suntem orbi, iar cei ce nu pot vedea un zîmbet măcar, sunt călăuziți de lumină.
Ochii i se scaldă în lacrimi.
- Te rog, nu mai fi așa melancolică ! Fiecare ne ducem viața cum ne este destinul, sau cum vrea Dumnezeu.
Tresărim amîndoi cănd soneria de la ușă începe să sune.
- Cred că este Ovidiu. Cît o fi ceasul ?
- Este aproape opt.
- Doamne-dumnezeule ce tîrziu s-a făcut ! Trebuie să ajung acasă pînă la și jumătate.
Deschide-i tu ușa lui Ovidiu.
Mă uit pe vizor și îl văd pe Ovidiu scoțind limba la mine.
- Hai prietene deschide !
Am trecut și pe la Vera un pic, am învățat amîndoi la finanțe.
- Nu trebuie să te scuzi, și-așa nu ți-am dus lipsa.
Înainte de a pleca, Lucia îl trage ușor de ureche pe Ovidiu.
- Tu chiar vrei să te cred că în această după-amiază te-a apucat dorul de finanțe ?
Perversule !
O conduc pe Lucia pînă la scara blocului. Tot drumul a fost tăcută, părea răvășită.
- Geo, îmi este greu să-ți spun, dar drumurile noastre se despart aici.
Rămîn mut, fără replică, nu reacționez în nici un fel.
- Glumești ?
- Din păcate nu, dragul meu. Îmi este atît de greu să-ți spun, dar eu am un prieten. Îl cheamă Matei, a terminat anul acesta tot economicul. Acum e în armată…
- Matei handbalistul ? Am auzit că a fost cel mai bun handbalist din liceu.
- Da, el.
- Atunci…
- Aș vrea să mă înțelegi, iar atunci cînd nu-mi vei mai purta pică, să te gîndești la clipele petrcute împreună, care au fost cele mai frumoase din viața mea, că nimic nu le va șterge din inima mea. Să fii cuminte !
Mă sărută pe obraz, după care o ia la fugă fără să mai privească în urmă, lăsîndu-mă în mijlocul trotuarului, cu mîna întinsă.
Ajung bulversat acasă și-l găsesc pe Doru uitîndu-se la televizor.
- Ce-ai mă fața asta de bleg ?
- Astăzi mi s-au întîmplat atîtea…
- Păi s-auzim și noi.
- Din păcate nu-mi prea arde de glumă.
- Hai mă zi !
- Azi am făcut pentru prima oară dragoste.
- Treci peste asta, că n-ai avut tu atîția bani !
- Lasă atunci, vorbim mîine.
Și-așa nu avem chef de vorbă.