Capitolul VIII – Calul troian

În afară de câteva proiecte despre naniţi şi motorul superluminic, Anuk nu reuşise să captureze prea multe informaţii în urma bătăliei de la Karan. Mai mult decât atât, doctorul Lamas introdusese un cip în cutia craniană a tuturor celor care deţineau informaţii vitale despre Uezen, Mud şi planurile lor militare. În momentul în care minţile prizonierilor erau sondate adânc, cipul declanşa moartea subită. Prin urmare, Anuk se hotărî să scotocească şi printre programele Vayax, găsind, într-o subrutină, frânturi dintr-un program codat intitulat Karan 4300. Îşi chemă cei mai buni ingineri şi, după şase zile, reuşi să recupereze informaţia în totalitate, descoperind un antrenament de luptă în care memoria utilizatorului se interconecta cu matricea simulatorului Vayax, rezultând o realitate virtuală în care maşina învăţa rapid şi se adapta puterii mentale a fiecărui individ. Cu cât instinctul de atac şi distrugere al utilizatorului era mai mare, cu atât simulatorul crea un program cu nivel de dificultate sporit.
Acţiunea se petrecea în Karan, la al doilea nivel subteran al laboratorului. Personajele virtuale erau Mud, Uezen, Naej şi un contingent de zece soldaţi. Anuk, fără să bănuiască nimic din planul inteligent al lui Uezen de a lăsa un cal troian în cazul în care Zayonul era cucerit, se decise să fie primul care să afle ce fel de informaţii erau implementate în program. Luă o doză de Spalsix, îşi puse ochelarii holografici şi… intră în avanpost.
— Grad de pericol: Karan 4300, alertă galbenă. Avanpostul a fost compromis. Toate echipele să se îndrepte spre laboratorul medical.
Anuk, aflat într-unul din paturile laboratorului, des-chise ochii. Se deconectă de la aparatele medicale, se ridică şi cercetă încăperea. În colţ, pe una dintre mese, se afla un blaster, o vestă de protecţie şi o fiolă de Spalsix. Le ignoră. Paşii contingentului se auzeau apropiindu-se. Ieşi în întâmpinare şi îşi îndreptă mâinile către soldaţi. Nimic! Forţele sale era nule, iar rafala de blastere îi străpunse pieptul. Şocul virtual îi făcu ritmul cardiac să crească vertiginos, generalul Sergius alarmând echipele de specialişti şi de medici. Aceştia căzură de acord că deconectarea de la Vayax era imposibilă fără ca edenianul să sufere traume ireversibile. Încercau cu disperare să găsească o soluţie…
— Grad de pericol: Karan 4300, alertă galbenă. Avanpostul a fost compromis. Toate echipele să se îndrepte spre laboratorul medical.
Anuk deschise ochii. Avea ameţeli, iar pieptul îl durea puternic din cauza loviturii anterioare a blasterelor. Îşi puse vesta de protecţie, înghiţi fiola de Spalsix şi strânse arma în mână. Ieşi furios din încăpere şi reuşi să doboare cinci soldaţi. Vayax se adaptă rapid şi edenianul fu surprins din spate de rafala puternică a celorlalţi soldaţi. Inima începu să-i bată rapid şi doctorii îi administrară intravenos 25 ml de Spalsix. Erau convinşi că ritmul cardiac prea mare, chiar şi în cazul unui edenian, nu putea fi susţinut pe o perioadă îndelungată de timp. Keshlesh, şeful specialiştilor, încerca să rescrie o linie de comenzi pentru ieşirea din avanpost şi, implicit, sfârşitul programului. Cu greutate reuşi să creeze o legătură cu sistemul de ventilaţie. Anuk trebuia să străbată culoarul în siguranţă, să ajungă la sala de mese fără să atragă atenţia, să blocheze uşa de la intrare, să îndepărteze grilajul situat în plafon şi să se strecoare înăuntru…
— Grad de pericol: Karan 4300, alertă galbenă. Avanpostul a fost compromis. Toate echipele să se îndrepte spre laboratorul medical.
Anuk avea dureri puternice în zona pieptului şi a spatelui. Se deconectă de la aparatele medicale, îşi puse vesta de protecţie, înghiţi fiola de Spalsix şi strânse arma în mână. Ieşi din încăpere şi porni în direcţia opusă contingentului, spre sala de mese. Mud, Uezen şi Naej îl încercuiră la capătul coridorului. Îi privi cu dispreţ, îşi ridică blasterul, dar nu apucă să apese pe trăgaci… Stop cardiac! Doctorii îi injectară o doză de adrenalină direct în inimă, conchizând că încă un şoc i-ar fi fost fatal. Însă, când puţini se mai aşteptau la o soluţie, Keshlesh descoperi că programul putea fi rescris şi la categoria de echipamente, Anuk putând beneficia de o armură de camuflare invizibilă.
— Grad de pericol: Karan 4300, alertă galbenă. Avanpostul a fost compromis. Toate echipele să se îndrepte spre laboratorul medical.
Anuk avea dureri groaznice în tot corpul şi privirea îi juca unele feste. Îşi puse armura şi trecu de toţi inamicii fără să fie detectat. Intră în sala de mese, închise rapid uşa şi trase cu blasterul asupra panoului de control, blocând orice tentativă de accesare electronică. Se urcă pe un scaun şi scoase şuruburile capacului de la gura de aerisire. Simulatorul Vayax se adaptă rapid şi Naej folosi un dispozitiv cu jet de plasmă pentru a decupa uşa metalică. Cu câteva secunde înainte ca toţi ceilalţi să pătrundă înăuntru, Anuk reuşi să se strecoare în sistemul de ventilaţie, focurile blasterelor nereuşind să-l atingă. Doar fumul înecăcios se strecură în spatele său, provocându-i un acces cumplit de tuse…
Deschise ochii, iar pulsul îi reveni la normal. Se ridică din scaunul Vayax şi îl fixă cu privirea pe Keshlesh. Din cauza unui incompetent îndurase câte îndurase. Încercă să-l sugrume, dar constată cu stupoare că puterile îl părăsiseră. Plin de dispreţ, le făcu tuturor semn să plece. Îl opri doar pe generalul Sergius, căruia îi tremurau genunchii ca unui condamnat aruncat la bestii. Îi porunci să-i aducă o fiolă de Spalsix, o sorbi dintr-o înghiţitură şi încercă palma vibratoare, dar fără rezultat…
În următoarele nopţi, Anuk se confruntă cu primele sale coşmaruri. Simulatorul Vayax, pe lângă traumele fizice neobişnuite pe care i le produsese, îi mai lăsase o amintire de neuitat care îi aparţinuse lui Lerman. În fiecare vis intra în pielea pământeanului şi urla văzându-şi părinţii ucişi de pandemie. Când se trezea era epuizat şi avea pielea vânătă. Consuma mai multe fiole de Spalsix pentru a-şi estompa amintirile posedante însă utilizarea excesivă a substanţei bloca regenerarea celulară. În câteva zile îi albise părul, iar ridurile se înmulţeau la colţul ochilor şi pe frunte. Ochii verzi îşi pierduseră strălucirea lor de smarald, căpătând culoarea unor frunze aflate în pragul toamnei. Buzele stafidite şi venele mâinilor erau ca ale unui bărbat aflat la vârsta deplinei senectuţi. Mângâindu-şi barba mică şi ascuţită, aşa cum o făcea de obicei, rămase cu un smoc între degete. Gândul morţii îi provocă un tremur rece de-a lungul şirei spinării.
Cantitatea de memorie alocată tragicului eveniment din copilăria lui Lerman era infimă, astfel încât transferul fusese nedetectabil. Şi, ca o măsură de siguranţă suplimentară, funcţia de autodistrugere a programului secundar se declanşase la numai 12 milisecunde după utilizare. Distraşi de Karan 4300, specialiştii lui Anuk nu avuseseră de unde să ştie că transferul de memorie era cireaşa de pe tort. Planul lui Uezen funcţionase perfect. Anuk îşi prăjise o mare parte din sinapse şi Namur ar fi putut să-i reziste. Numai că lucrurile nu erau chiar aşa de simple…

*

La primul nivel subteran al spitalului, Anuk se deze-chipa în prezenţa mai multor infirmiere-android. După un duş fierbinte trecu printr-un coridor intens ventilat la capătul căruia se afla filtrul de decontaminare. Urmă scanarea ADN şi drumul spre sala de operaţii.
Era izolat într-o cameră cilindrică, înaltă de trei metri. Deasupra tavanului transparent, androizii îi monitorizau semnele vitale. Braţul unui robot se apropie şi îi aplică un cateter arterial pe carotida comună. Imediat simţi înţepături în tot corpul, urmate de o stare accentuată de hipertermie. Naniţii începeau să lucreze…
După operaţie, Anuk îşi manifestă generozitatea şi oferi credite la Vayax tuturor angajaţilor spitalului. În Zayon, simulatorul continua să aibă o mare popularitate. Ultimele modificări ale interfeţei neuronale şi noul model de ochelari holografici avuseseră un succes neaşteptat. Lui Anuk îi revenise zâmbetul grotesc. Pe de o parte, viaţa soldaţilor de elită care consumau Vorex putea fi prelungită cu ajutorul naniţilor. Pe de altă parte, noua armată de androizi produşi la Raptor şi Eldena era capabilă să asigure ordinea pe restul planetelor din sistem.
Zayoniştii erau în continuare sclavii propriilor vicii. Aproape că nu mai făceau diferenţa între fostul consiliu şi armata lenuriană care le cucerise oraşul şi planeta. Istoria de pe Nayur se repeta. Aceleaşi tabere însă din rândul zayoniştilor lipseau personajele principale…

*

Iniţial, Uezen fusese împotriva modificărilor simulatorului care permiteau transferul de memorie. Dacă o astfel de tehnologie cădea în mâinile lenurienilor, populaţiile convertite de Anuk ar fi fost mult mai uşor de manipulat în luptele de cucerire. Adolescenţii, bătrânii şi femeile ar fi avut amintirile, curajul şi chiar fanatismul unor luptători de temut. Din acest punct de vedere, tehnologia nu ar fi limitat proporţiile unui conflict, nici numărul celor care ar fi pierit într-o confruntare directă. Pe de altă parte, simulatorul Vayax nu reuşea să înlocuiască procesul meditaţiei zettice, nepermiţându-le astfel lui Mud şi Uezen să beneficieze rapid de o armată numeroasă de discipoli. Cu toate acestea, Uezen convenise cu Lerman şi Suara, înaintea bătăliei de la Karan, ca Namur să-i moştenească toate cunoştinţele. Chiar dacă, pe lângă preţioasele informaţii, urma să primească şi amintirile dureroase de pe vremea când soarele Uta’H făcuse pri-mele victime pe Eden.


Capitolul IX – Terra

Aveau deja şase luni de când călătoreau. În camera 47 din habitaclu, Suara adormise de puţin timp. Lerman, care tocmai îl ajutase pe Val Remo să repare o conductă de plasmă, se apropie tiptil. La o jumătate de metru se opri pentru o clipă, îmbătat de frumuseţea serenienei. Cine ar fi crezut că şoldurile perfecte erau ale unei femei de aproape optzeci de ani? Îi admiră sânii fermi care încercau să răzbată prin bluziţa transparentă, apoi urcă cu privirea pe curba gâtului zvelt. Nu mai rezistă şi, cu o mişcare atentă şi delicată, îi îndepărtă părul negru-strălucitor care îi acoperea obrazul alb ca laptele, strângându-l într-o şuviţă şi aşezându-l după urechea fină şi ascuţită. Ea deschise ochii mari, căprui, şi îi zâmbi.
— Ai venit, Lerr?
— Am venit, iubito.
— Cât mai avem?
— Încă trei săptămâni. Nu mai e mult…
— Of… Vom fi în siguranţă pe Terra?
— Sper, iubito. Farlaah ne aşteaptă…
— Uezen… Mud…
— Da, iubito, ştiu. Şi mie-mi lipsesc…
— Ştii, dacă nu erau ei…
— Ştiu, iubito. Totul se datorează lor…
— Şi lui Naej. Meditaţiile, orele la Vayax… Dac-ai şti câtă răbdare a avut cu mine. Mi-a fost ca un tată. Ce-o să ne facem fără ei?
— Trebuie să fim tari. Nu avem încotro.
— Ce face Namur?
— Cum îl ştii, meditează.
— Abia dacă-l văd. Nu e prea mult pentru el?
— Are nevoie să fie singur. Amintirile lui Uezen sunt copleşitoare…
— Aş vrea să-i fiu mai aproape. E totuşi copilul meu…
— E şi al meu, nu uita. Dar are nevoie de asta…
— Mă protejezi, Lerr. Ar trebui să ai mai multă încredere-n mine. Nu mai sunt acea fiinţă naivă pe care-ai cunoscut-o prima oară.
— Iartă-mă, Suara. Tu ai ceva al tău pe care mi-e teamă să-l distrug. Vocea ta mereu dulce, candoarea ta…
— Mulţi mi-au zis că-s mămoasă. Mulţi mi-au zis că-s clişee. Tu însă m-ai înţeles. Noi n-avem nevoie de prea multe cuvinte…
— Aşa este.
— Ai văzut-o pe fata familiei Remo? Cred că-l place pe Namur…
— O ştiu pe Luana, e o fată drăguţă. Val Remo e foarte mândru de ea. Dar cum ai…
— Voi, bărbaţii, scăpaţi întotdeauna micile detalii…
— Lasă că nu-i chiar aşa. Mai ţii minte prima noastră întâlnire?
— Cum aş putea uita? Nu ţi se mai dezlipeau ochii…
— De zâmbetul tău…
— Oare?
— Ce vrei să spui?
— Lerule, Lerule, la viaţa pe care-ai avut-o, mare noroc că m-ai găsit…
— Aaa, eu te-am găsit? Sau tu m-ai găsit?
— Hai să nu ne şicanăm acum. Şi te rog, nu te mai uita aşa la mine…
— Dar cum mă uit?
— Hai, nu mai face pe prostul…
— Ooo! Mă scuzaţi, doamna Kruger, dac-am atentat la frumuseţea dumneavoastră!
— Domnule Kruger, să vă fie ruşine! Controlaţi-vă simţurile!
— Nu mai pot, doamnă! Mi s-a-nfierbântat spax… spal… spacxu, Spalsixu-n vene, mama lui de Spalsix!
— Hai, nu mai spune? Şi ce ţi s-a mai înfierbântat?
— Ăăă, uite cât de tare-mi frige fruntea! Pune mâna să vezi…
— Fugi de-aici, măi! N-ai nimic! Măi! Stai cu-minte… Nici să nu te gândeşti!
— Hai, nu mai fi aşa de rea… Lasă-mă doar să…
— Nu, nu, nu! La purificări cu tine!
— Ai, ai, ai! pe cine mi-am găsit! O să ajung sfântul Lerman Kruger până la urmă…

*

Lerman venise pe lume pe 14 aprilie 2047, în Snowdon, oraş în nordul Vechii Federaţii, exact lângă banchiză. După spusele mamei, fusese un nou născut foarte bine făcut, greu ca un pietroi de pe fundul râului Tiva. De la tatăl său moştenise ochii albaştri şi părul blond, spunându-i-se Lerr - micul prinţ al zăpezii. I se cântau cântece din legendele nordice, iar când crescu mai mare, bunicul îi povestise cum veniseră zânele nordului din alte colţuri ale universului pentru a îi prezice viitorul. Aşadar, urma să facă o călătorie îndepărtată şi, la un moment de răscruce, dragostea era singura care îi putea salva viaţa. Atunci nu credea mare lucru din toate cuvintele pe care le inventase bunicul său de dragul poveştii, dar după întâlnirea cu edenienii era din ce în ce mai uimit de bizara coincidenţă.
Lerman păstra o amintire de neuitat despre casa în care se născuse. Situată pe un mal mai abrupt al râului Tiva, mai largă la bază şi mai restrânsă pe măsură ce câştiga în înălţime, casa din piatră albă şi cărămidă roşie semăna mai degrabă cu un castel din legendele nordului. Lui Lerman îi plăceau foarte mult poveştile despre Erik, prinţul curajos al laponilor care traversase oceanul şi se luptase cu urşii polari trimişi de zâne să-l oprească din drumul spre castelul lor. După ce trecuse de toate obstacolele, Erik o întâlni pe Areea, cea mai frumoasă dintre zâne, de care se îndrăgosti instantaneu. Pe urmă au domnit împreună peste întinderile zăpezilor veşnice, în castelul Snowdon. Din această legendă se spunea că provine şi numele oraşului, iar lui Lerman îi plăcea să creadă că zidurile între care locuiau erau întocmai ale faimosului castel.
Exceptând ororile pandemiei, anii tinereţii petrecuţi la Snowdon au fost cele mai fericite momente din viaţa lui Lerman. Vara, când se dezgheţau apele râului Tiva, se ducea cu vărul Harris la casa bunicilor de pe celălalt mal, acolo unde apele erau mai puţin adânci şi mai calde. Pescuiau deseori cu mâinile printre pietre şi prin scobiturile făcute sub malul apei. Uneori, pe înserate, se dezbrăcau de toate hainele şi se scăldau. Din spatele tufişurilor, Ann şi Alexis Thompson, fetele vecinilor, îşi dădeau coate şi chicoteau. Vara petreceau foarte mult timp în preajma râului, iar când venea iarna, cel mai lung anotimp, se bucurau de sărbătorile zăpezii: patinau, schiau şi mergeau cu toţii în Orăşelul copiilor pentru a îşi expune propriile sculpturi în gheaţă.
Când era la şcoală, lui Lerman îi plăceau cel mai mult competiţiile sportive între clase. Educaţia pe care i-o dăduse tatăl său îl ajutase să fie printre cei mai buni. Florian era dominant, dar generos. Îi devenise model de mic şi spera că îi va călca pe urme când va ajunge adult. Tot de la el învăţase să se apere de băieţii mai mari, protejându-l totodată şi pe vărul Harris. Ştia tot felul de trucuri, dar dacă ceilalţi erau numeroşi, fuga era cea mai sigură; încă un motiv care i-a ajutat să ajungă atleţi desăvârşiţi…
Helen şi Florian îi asiguraseră o educaţie sănătoasă. În comparaţie cu copiii altor familii, care aveau ultimele noutăţi în materie de computere, console şi ochelari holografici, Lerman iubea natura, practica sportul, iar acasă citea poveştile bunicului său. Tocmai datorită preocupărilor sale ajunsese matur înainte de vârsta firească, ceea ce l-a ajutat în momentul în care virusul Frazier începuse să facă ravagii.
La cei patruzeci şi doi de ani ai săi, Lerman avea o experienţă mare de viaţă. Ochii albaştri şi pletele blonde mai păstrau ceva din inocenţa copilăriei. Nici pandemia, nici exilul pe o planetă lipsită de zăpezile nordului nu-i furaseră această trăsătură. Tocmai de aceea Suara îl iubea aşa de mult, în adâncul sufletului asemănându-se ca două picături de apă.
Lerman, Suara şi Namur formau o adevărată familie. Dar ştiau că nu se putea bucura de pace decât pentru foarte puţin timp. Acum trebuiau să profite la maxim de faptul că Anuk şi armata lenuriană se ocupau de controlul şi colonizarea planetelor din sistemul Nagur.

*

Lerman spera că Farlaah îi va primi la fel de bine, chiar dacă Naej, intermediarul dintre Terra şi consiliul zayonist, plecase definitiv în împărăţia lui Democles. În calitatea sa de preşedinte al Vechii Federaţii, Farlaah devenise un individ foarte reticent. Mai mult de atât, era foarte deprimat de când soţia sa, Salia, sfârşise în chinuri groaznice din cauza pandemiei.
— Pierderea Nedei este o tragedie, spuse Farlaah. Ajutorul acordat supravieţuitorilor de pe Terra a fost nepreţuit… Eu şi Naej ne-am înţeles foarte bine… Aceste veşti mă tulbură profund. Puteţi rămâne aici până vă refaceţi forţele, dar trebuie să ştiţi că implicarea într-un conflict de o asemenea anvergură ne depăşeşte posibilităţile.
— Până la urmă, Anuk va ajunge aici, răspunse Lerman. Este doar o chestiune de timp. Noua alianţă cu negustorii Tzulu îi permite să cucerească planetă după planetă, sistem după sistem.
— Şi ce l-ar interesa la o planetă în bandaje?
— Lenurienii sunt ca o plagă care se întinde peste tot în galaxie, interveni Namur în discuţie. Nu caută decât să-şi întărească armata cu noi victime controlate de Vorex. Credeţi că pandemia a fost întâmplătoare?
— Ce vrei să spui?
— Este mâna lui Anuk. Din cauza negustorilor, armele sale biologice şi drogurile au ajuns peste tot.
— Nici nu ştii prin ce am trecut, Namur. Când a apărut prima navă a negustorilor Tzulu, ne bucuram de posibilităţile comerciale ce ni se deschideau. Dar, la puţin timp, au apărut şi primele cazuri de îmbolnăvire. Oamenii erau panicaţi şi căutau răspunsuri de la un guvern copleşit de evenimente. Tulpina virusului Frazier, cu o structură genetică diferită, se muta chiar sub ochii noştri fără să putem interveni. Am închis imediat graniţele Vechii Federaţii, dar, în ciuda eforturilor noastre, virusul extrem de rezistent se răspândea prin aer cu o viteză incredibilă, reuşind în două luni să infecteze întreaga planetă. Ni se raportau de pretutindeni milioane de morţi şi priveam neputin-cioşi cum numărul căpăta proporţii apocaliptice. La început virusul era nedetectabil şi avea o perioadă lungă de incubaţie. Simptomele bolii apăreau mult prea târziu, iar singurul ajutor al medicilor era morfina. Ultimii supravieţuitori s-au refugiat în nord deoarece virusul se răspândea mai încet din cauza frigului. Acolo am încercat să obţinem un antidot, dar nu ştiam de unde să procurăm o probă de ADN din virusul original. Când rămăsesem fără speranţă şi aşteptam inevitabilul sfârşit, au apărut khvarii din sistemul Aldebaran, ajutându-ne să sintetizăm un antidot. Dacă ei nu şi-ar fi făcut apariţia, astăzi am fi ajuns o planetă pustie. Însă preţul lor ne-a înrobit la o datorie care, după calculele noastre, ne lua un secol s-o plătim. Acum încercăm să reducem timpul cu ajutorul clonării…
— Khvarii n-au tehnologia militară ca să intervină? Nu cred că le-ar conveni să piardă resursele în faţa lenurienilor…
— Vorbeşte cu ei. Dacă ne garantează protecţia, situaţia se schimbă radical. Însă cum îi vei convinge? Mie mi se pare că vor să profite de situaţia disperată a altora şi atât. Lor le convine de minune să le facem toată treaba şi să plece cu navele încărcate fără să ridice un deget…
— Cred că ştiu cum să-i ademenesc. Nimeni nu poate rezista în faţa pietrelor nedeice.
— Da, dar cât crezi că vor ţine rezervele voastre?…
— Asta e problema noastră… Dacă te interesează cu adevărat, atunci îţi fac o propunere…

*

Mi-ai clonat fiinţa
Mi-ai clonat sentimentele
Mi-ai clonat gândurile
Mi-ai clonat clona
Suntem şase miliarde de clone
Născute din acelaşi cuvânt
Purtând acelaşi război
De menţinere a propriei
Identităţi…
(poet anonim de la începutul secolului 21)

*

Peste două luni pământenii semnară un acord cu khvarii şi cu nedenienii refugiaţi din cauza invaziei lenuriene. Noii sateliţi de apărare aşezaţi pe orbita Terrei erau meniţi să împiedice apropierea navelor negustorilor Tzulu şi, implicit, debarcarea invadatorilor. Se formase prima bază comună în care cele trei forţe monitorizau activitatea spaţială şi îşi uneau eforturile pentru crearea unor tehnologii avansate. Khvarii aveau deja motorul superluminic şi un sistem superior de scuturi defensive, pământenii aveau metalele grele, iar nedenienii aveau pietrele preţioase. Mai mult de atât, Lerman îl avea pe Namur, moştenitorul cunoştinţelor lui Uezen în urma transferului de memorie.
Pe Terra, clonarea ajutase la refacerea populaţiei, dovedindu-se totodată un mijloc rapid şi eficient al progresului economic. Milioanele de clone, care făceau la început doar muncile de jos, începuseră să ocupe funcţii din ce în ce mai importante în sistem. Comitetul de Bioetică al Vechii Federaţii căzuse de acord cu organismele Noii Federaţii din Laponia ca toate clonele să capete drepturi egale în societate şi în faţa legii. Supravieţuirea oamenilor era mai importantă decât problemele legate de lezarea identităţii individului, a speciei sau atacarea demnităţii persoanelor clonate. Biserica punea problema degradării spirituale dar, de când cu apariţia a peste 20 de rase extraterestre, îşi pierduse puterea de convingere. Dumnezeu căpătase o nouă înfăţişare în imaginaţia credincioşilor, iar toate vechile religii căutau să adapteze cărţile sfinte recentelor descoperiri. Clonele aveau acces la istorie, cultură, religie şi întregul sistem de educaţie. Terra pornise de la zero pe drumul stabilirii unei noi identităţi, proces strict supravegheat de preşedintele Farlaah, de preşedintele Noii Federaţii, cât şi de toţi ceilalţi care supravieţuiseră şi nu uitaseră ororile pandemiei.


Romanul "Discipolii zeilor de altădată" poate fi citit, în întregime, pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/proza%20S.F_files/discipolii.htm