agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-08 | | Roman teatru (jurnal ascuns developat) Motto: - Repetă, nu vreau să scrii nimica. Repetă ce-ai învățat! - Mamă, te iubesc! - Dragoș, și eu te iubesc, mai mult decât mă iubești tu pe mine!... oct. 2006 … Iubito, am întârziat; nu mai sunt ca fulgerul; grijile m-au cam trăsnit și te superi; mă crezi un alintat al sorții? ce cuvinte mari! nu, parazitez fără niciun spor; în ungherele unor mari idei…; în magmă mi-am așternut pat; dar nu mă cred umanistul inuman Raskolnikov; și dovedesc contrariul prin ceea ce fac din hazard; sunt un cocon umflat, înfășurat în altă mătase ”nietzscheiană”; clocotesc deja de la flamele, în uncropul, în lacrima trupului tău; luminat… pentru că ești o Sonia…, Cereșe; pentru că mă faci, mă desfaci, mă refaci; deși n-arăți nimănui ceea ce prefaci; iar dorința ta ar fi ca în coconul meu să lucreze nevăzut (zigzagat) duhul meu bun; să capete perechea uitată a aripilor; nu să i se pună aripi ciuntite – din garderoba multora; oare ce face o simplă molie în asalt după masculul ei? – îl face să creadă că-l mângăie, dar îl sfâșie!!! nov. 2006 Iar tu, Sonia, ești dogoarea mea; chinezii spun despre femeile lor că sunt pentru ei câte o jumătate de cer; rămășag pun că mă vei ajuta; îmi permiți o indiscreție, aceea de-a te învia ca pe-o filă din bibliotecă…; odată scos din cuirasa mea de mătase voi muri, fiert de supărare că nu pot să-ți mai vorbesc; până atunci voi fi și eu mângâiat ca un frate sau ce vrei tu; o să-ți fiu Raskolnikovul scăpat din vulcanul meu concentrațional, nu dintr-o Siberie a damnării; las un fulger beat pe chipul tău – infim de scurt tatuaj; nu mă șterge! măcar cât mai palpit pe jumătatea ta de cer care ți-a mai rămas; până să ajung sleit, scurs sub pământ; până mă vei vrea să-ți fiu rizom și să mă mângâi cu aripi de ferigă; dă-mi să-ți încolăcesc cu-n mușchi de pădure tulpina la bază; coboară-ți căldura, licorile fine și grațiile degetelor ori ale șuvițelor de păr pe creștetul meu; da, eu, captivul unei lumi pe care n-o mai înghit, eu stau îngenuncheat sub tine… 24 nov. 2006 Am cumpărat giokarici-ul. Laptop se scrie pe românește dar nu tot… laptop, se aude. El este un Fujitsu Siemens ; sper să funcționeze bine alături de mine, stăpânul și partenerul lui de năzdrăvănii. Ionuț bucureșteanul, șeful unuia dintre magazinele ”Flanco”, i-a fost nașul, autorul de facto al alegerii giokarici-ului meu dintre alte laptopuri, el intermediind cumpărarea cu mare reducere de 20%. Emil, fratele meu mai mare cu șase ani, știindu-se instruit mai înainte de Ionuț în privința posibilităților unui laptop, era sigur pe calitatea serviciilor oferite de giokarici – din moment ce mă pusese în temă cu unele mici șmecherii pentru achiziționarea mai rapidă a acestui fin aparat. Ionuț este cumnatul fratelui meu, așa că mi-a dat mult mai ieftin o geantă în care laptopul se va simți bine în călătoriile pe care le va face după mine. Bineînțeles că îl voi scoate și la plimbare să se călească, pentru a nu îngheța acum, la începutul iernii. Toate pretențiile mele vis-à-vis de un laptop competitiv sper să fie satisfăcute de acest giokarici. Acest neînsemnat târg (cu laptopul) s-a făcut după un altul, “Gaudeamus”, mai elevat, mediatizat fulminant pe la radio și pe televiziunea națională. Despre prezența, întreținerea mea cu scriitorii de acolo (să fi luat o piatră în gură, că intram pentru prima oară – dar-ar sfântul să vin și în altă calitate decât cea de cumpărător, chiar la anu’!), nu pot spune că a fost ceva agreabil. Experința asta-i necesară și profitabilă în carieră. Târgul de carte “Gaudeamus” (22-26 nov.) pare mult mai plin de scriitori câtă vreme nu vine weekendul, pentru că Centrul Expozițional cu cele patru nivele este degajat până vineri după masă. Apoi se aglomerează, scriitorii devin și ei clienți, cumpărători, vânzolarea pe la standurile editurilor grele se transformă aproape într-un siaj imens uman ce se tot sparge în pereții de cărți, la malurile cunoașterii cărților ce-ar putea să fie și colace de salvare, și ancore, și vele care să te racordeze la real. 19 dec. 2006 Președintele ieșise ieri la tribună în parlament să afurisească ereticul regim comunist. Să se audă și-n Occident pe ce fapte mari cu desfacerea dosarelor securității s-a pus nenea Băse. Terfeliți, pătați voia să-i vadă numai pe cei din opoziția de curând extinsă, în care tocmai intraseră și conservatorii lui Voiculescu. De parcă cei din Alianța DA n-ar fi de condamnat, după cum verbul lor de frontispiciu (a da) trebuie înțeles (prin răspunsurile așteptării înșelate) de fapt ca antonim, LUA, habar neavând ei să conducă ministerele, să dea salarii decente. De ce n-a afurisit mai bine Băse cu totul altele!... Regimul capitalist nemaiauzit din România și crimele împotriva săracilor. Corupția extinsă în toate pârghiile societății. Cecitatatea la nevoi existențiale pe care o dovedesc marii funcționari, demnitari – pentru că la noi n-o să ia amploare niciodată un sistem profesionist în domeniile cultural, al asistenței sociale – statistica indicându-ne țara deficitară la multe dintre capitolele civilizației. A fost o monstruozitate de ședință parlamentară – părerea multor colegi profesori de la Liceul meu Industrial ”Ion Bănescu” din Mangalia. 21 dec. 2006 A murit colegul meu de serviciu, domnul Ciocâia. Abia îl lăudasem luni elevilor de la S.A.M. cărora le fusese până în anul III diriginte. O să mai auzim glumele sale ? Cea despre marea moștenire de un milion de dolari, de la o mătușă extravagantă ! Ar fi primit-o acum de Crăciun din State. Nu își pierde ecoul din memoria mea. Poate îi va avea acolo ! Nea Doru și Gabi glumiseră cu el în cancelarie chiar în ziua decesului. Bărbat, nu valet ! De nu s-a întâmplat nimic în viața mea, de ce să strig înscrisurile de dureri ? Eu să învăț mersul de valet ! Puah. Nu mă voi înjosi în fața nici unei femei ! Pentru ce noi, bărbații, dăm în patima declamației erotice? Nu voi fi un scrib al uneia dintre părțile vieții mele, al celei desfășurate prin pulsiuni orchestrate de alții, dinspre toate simțurile, în vise de doi bani. Pentru simplul fapt că pe celelalte vise, despre care presimt că au tangență cu realul, le-am făcut deja file ale agendei voluntare, cotidiene. Eu vreau un dar mare ; dacă nu-i posibil… aștept ca un copil miracolul de Crăciunul următor. De exemplu, aflasem dintr-un coșmar, pe când nu venisem din Tulcea la Constanța, un adevăr al renunțării. Subiectul visului-flash ?!… iată-l : că inundarea orașului natal de pe Dunăre s-ar fi repetat la mine-n bloc după treizeci și cinci de ani (1970 – 2004). Pe mine mă durea totuși nu dezastrul citadin, material, ci neputința de-a rămâne pe scările unui bloc, la etaje superioare sigure tot alături de prietena mea Ana. Tare discutabilă mai era mocirla din coșmar, care urca de pe străzi ca-ntr-un potop! Hm, pierderea mâinii fragilei ființe… mare enigmă…, nu prea o interpretasem atunci, acum doi ani și jumătate. (Femeia are strategiile despărțirii ei inobservabile de partener, tocmai pentru ca acesta s-o caute măcar în amintirile labirintice sau faustiene, la modul cât se poate de ocult și după atingerea altor etape cognitiv-inițiatice.) Strigătul Anei parcă era asurdizat de chemările mele disperate sus pe scări că va pieri jos. La trei luni după acest vis tensionat, foarte scurt dar cutremurător, hotărăsc (ceea ce-i valabil și acum) să nu mă uit înapoi, să dispar de lângă ea, să nu mă mai interesez de realizările vieții ei. Altfel ne îmbolnăveam unul de la altul, ea fiind atunci un creuzet al pastei lipicioase a deznădejdiilor, iar eu neavând nici o poftă să-i fiu un mojar. Plec de la Gurile avidei Dunări la țărmul mării… prea puțin sărate. Un alt vis care mă duruse ca un stilet venit pe neașteptate fusese cel anterior celui diluvian, din primăvara despărțirii : am văzut o fată fără chip cum se plimba cu un străin, fără a-i interesa în nici un fel de mine – observatorul lor. Bineînțeles că era vorba de Ana. Simțeam. Așadar, două siluete onirice. Absconse chiar mie – clar semnal tot pentru renunțare ! Nu-mi mai venea să trăiesc trezit din somnul plin de imagini credibile, bineînțeles până la un punct. Scos din decorul în care tot pedalam la bicicletă în afara orașului. Uimit că nu recunoșteam configurația citadină schimbată și puțin locuită. Curios ca un explorator ce trecuse în Deltă ca să prindă pește. Mă sălbăticeam prin canale. Jocul visului, era al sorții profesorale : ba dascăl la un liceu metalurgic de lângă mine (unde nu predasem), ba din nou elev care căuta o adresă într-o clădire ca pentru nefamiliști și observa cum și toate cele din jur se turteau, se stâlceau – pereții și scările dispăreau de rămâneai suspendat vrând să cimentuiești măcar treptele spre ușa apartamentului tău ! Plecam din trup și ”levitam” spre mica plajă a lacului Ciuperca, ce prindea pe viitor alt relief : de păduri montane, de ulițe vechi ca de oraș dispărut sau viitor, când trebuia să văd noutăți, să parcurg multe metamorfoze spre a mă adapta instantaneu. Ce să zic de bălțile unde-mi aruncam undița, sau de peripețiile-parabole (chiar la culesul viilor) pe dealurile cu cimitire, cu schituri viitoare din județ, cu experinețe mistice printr-o catedrală unde mă vedeam ajuns diacon..., sau mă uimeau colegii abia hirotoniți, ce iată, mi-o luaseră înainte… Și unde să mai cataloghez citirile tuturor înscripțiilor de pe vetustele cruci-monumente ?... Spectacolul nu înceta, fiindcă somnul îmi era mângâiere față de ceea ce trăiam rămas fără de rude în orașul natal, unde nu aveam nicio perspectivă. Hai să vedem ce sens avea visul cu cele două siluete, despre chipul inexistent al fostei mele ”logodnice” căreia îi dădusem la începutul lui martie un mic inel – ca un șarpe subțire și neterminat. M-am întrebat iute dacă o suspectam, măcar cu un gând, dacă ea putuse să aibă o relație cu altcineva. Chiar așa de neglijent, de tâmpit proceda, imediat după despărțirea de mine ?! Absurd. În aceste condiții, habar n-avusesem de gelozie, căci inima se bătucise tot sărindu-mi din piept. Inima cavernoasă, inima spartă, inima pe care nimeni nu ți-o face zob. Adică să ți se anestezieze de tot trăirile, înscrisurile pe ea, tocirile minții… În visul cu siluetele intangibile am și crezut ca-ntr-un oracol : m-am jurat, devenind conștient, că dacă ea are un iubit, să nu intervin, s-o ocolesc. (Am uitat de despărțirea la Bunavestire și în acea vară învățam cu ea aproape cot la cot, dar la alte mese, la Casa Cărții, pentru examenul definitivatului în învățământ.) Trezit gelos-mort, mi-am zis să reînviez și să nu mai iubesc pe nimeni o perioadă mare de timp. Interesantă era starea mea fiziologică. Și trupul să nu mă mai poată asculta ?! Cum să-mi îndrept spre altceva memoria schingiuită, când mă rugam să nu dau ochii cu Ana pe lunga stradă a Babadagului, unde desigur și acum locuiește cu părinții… Pe aici se intersectau scurtăturile spre locul meu de muncă. Speram și la biserică în apariția ei, îi dădeam poezii să le păstreze ca pe niște scrisori. La orice schimbare a cerului, orașul Tulcea mă reîmbolnăvea. Răcoarea se menținea iar anotimpurile dădeau greu ștafeta. Ploile se succedau prea des. Ca un avertisment dat oamenilor răi. Aveau să urmeze primele mari inundații în țară după sezonul cald al anului aceluia, 2004, să se zvârcolească natura în 2005, ca un trup cuprins / săgetat de friguri, de tifos, de temperatura mare a sa, de patima copleșitoare. Și ce s-o fi întâmplat apoi ? Suferința ne-a marcat destinele. Ne-am echilibrat. I-am văzut pe mulții inși de-alături – învățându-ne ce să facem în comun sau personal, pe termen lung. Apoi iar am uitat multe. Cât despre luciferica demnitate de mare îndrăgostit… a cedat, s-a stins în rânduri prea lirice, liricoid. Se putea altfel ?! Eu am plecat de-acolo și mi-am schimbat până și visele, nu numai comportările în alte orașe cu deschidere la … mare incultură. M-am mutat nedorind s-o întâlnesc toamna pe Ana cu partenerul ei, despre care aflai la începerea anului școlar că exista în carne și oase, dar nu era nimic de capul lui. Am fugit când ea trecea printr-o fază nefericită, neadresându-i decât o scurtă înștiințare că aflasem de relația ei. În semn de răzbunare. N-am mai vrut să știu de-atunci nimic despre Ana. Stă undeva zidită pe la Niculițel, deoarece pe acolo se găsise ea, într-o excusie, să-mi dea papucii. Retro, 11 iul. 2000 O scriere autentică despre viață e bine să nu aibă tonul confesiunii directe, ci să fie exact un interviu. În el ai întreba pe alții, dar ai răspunde apoi tuturor martorilor tăi : persoane ori animale ; și naturii, cu zonele unde te-au purtat pașii, sau tainelor ce-au frământat conștiința, făcând-o să se preocupe de ceasul morții. (Cadranele vieții contează enorm. Și punctul tău geometric în plan uman, în contextul întâmpinării așteptărilor, ca să fii iubit de cât mai multe persoane. Imposibil de toate, că doar nu ești paranoic.) De ce n-ar răspunde întrebărilor noastre din prezent și cei mai profesioniști dintre creatorii, interpreții inimilor, figurile importante artistice ? Ne fac mereu să lăsăm preocupările cotidiene. Gândim, ne entuziasmăm, imităm pe acești don-juani ai scenei cu iubiri creative – poate exprimăm chiar greșit mesajul – cum au făcut-o și ei în niște vremuri apuse, însă reversibile. În domeniul artei apar falii, deraiem dar apoi, ca să nu fim puși pe linia moartă, ne ținem de aceleași garnituri, de niște legi de circulație universală (care se încalcă prin apariția insurgenților, a viitorilor maeștri). Vă vor vorbi de-acum despre mine, mezinul într-o familie numeroasă, și ceilalți mai mari, deoarece în cazul când prima etapă a vieții nu-i decât copilăria (eu chiar nu-i cred pe neoplatonici și nici pe metempsihopați), ar fi ridicol ca oul să învețe galinaceele cum să ciugulească, să se înfoaie… Mama Sally (de la Salomeea-Maria) și tata Jan au considerat că mă pot naște bine mersi pe la 33 de ani. Cu gândul că voi deveni ultimul vlăstar al lor. Jan chiar își făcuse o socoteală : un Drag Os de-al meu nu îi poate depăși în cele ale deșteptăciunii pe cei doi fii pe care-i am (ce sunt gata să intre în clasa întâi) ? Să fie așadar o competiție între frați pe un podium al calităților individuale ! – se gândea în sinea lui tânărul căpitan, « ofițerul mic », scund la stat (cum îl poreclise odată soră-mea când abia începuse a vorbi). Fratele, care-i cel mai mare dintre noi trei, nu-i știuse până atunci de frică lui taică-miu. El era răsfățatul bunicilor, unchilor și mătușilor de la Constanța – fiind și nepotul cel întâi născut al lui tataie Niculae și al mămăiței Dica. Din anul când am stat la creșă îmi amintesc doar că în patul cu gratii mă simțeam ca într-o cușcă. Abia așteptam să ne scoată de-acolo o supraveghetoare, care ne punea stereotipic, un timp, să ne jucăm pe jos cu… ce credeți… cărți descompletate. (De aici apetitul meu de a număra, nu și dincolo de mia de roni, spre care abia mă îndrept într-un ciclu al Lunii.) Am fost încurajat spre simțul practic la cinci-șase ani de primul meu prieten și instructor, tata Jan, dar degeaba. Fiind luat de la creșă înapoi acasă (pentru că o uram) nu mi-a dispărut, ba chiar s-a accentuat fascinația de a mă juca singur ore-n șir : cu omuleți din plastic, din plastilină, cuburi, figurine geometrice, de construit tot felul de case, cu mașini, pistoale, animale miniaturale. Lumea aceasta foarte minusculă mi-a fost procurată și de mama, dar mai ales de tata la magazinul Diana din centrul civic al Tulcei. O alta (animale mașinuțe, cărți pentru copii) era preexistentă și stătea în marea cutie din holul băii. Emil, frate-miu avea din gimnaziu patima acvaristicii, a canarilor și își dorea foarte mult un câine. Până atunci era satisfăcut când credea el că ne dresează pe noi, frații mai mici, pe Nico și pe mine. Nico totuși este mai mare decât mine cu cinci ani, dar o luasem aliat și îl înfruntam pe Emil. Din nefericire, el mi-a tras odată un picior în dreptul inimii… Când nu eram decât noi doi în casă. Și n-am spus că mi-a turtit bine două-trei coaste (să fi avut trei… sau cinci ani ?). Dacă nu mă credeți, poftiți-vă degetele minții în escavația de sub țâțișoara mea stângă – mama avea să observe mai târziu acest defect anatomic dobândit – că doar era cadru medical. Pe scara blocului, în zonele din jur ale acestuia (străzile I. L. Caragiale, Labirintului) ori de la frații mei prindeam rapid regulile și patimile jocului. Roiau puzderii copiii, dar tinerii din bloc se distrau cam libertin pentru vremurile lui Ceau prin beciurile bine amenajate din jumătatea neinundabilă a subsolului. Nu stăteam eu să-i spionez, o făceau alți copii, frații lor dând tifle printre gratiile de la beciurile amenajate pentru jocuri – dacă iau bine seama și mă gândesc, în contrast cu cele ale deținuților politici care mai existau pe-atunci. În singurul dormitor al locuinței de la ultimul etaj ajunsei să inventez și să interpretez scenarii de basme, sau de filme cu aventuri, cu orice fel de story în care eu eram protagonistul (chiar când muream în lupte, căci lăsam un urmaș pe muchie de cuțit). Mă deghizam ca la carnavale seară de seară în fața marii oglinzi. Deveneam pe loc indian, cow-boy, mușchetar, soldat, șef de bandă mică dar temerară. Plăcerea cea mai mare era de a mă rimela cu mustăți, barbă, cu sprâncene îngroșate ; mă supraîncărcam de săbii, pumnale, pistoale, arme automate, aveam arc, tolbă cu săgeți, puști (dar care, pe lângă cea adevărată de vânătoare a lui tataia, vândută scump înainte de a muri, erau mult mai perfecționate). Cum să nu te aperi cât mai mult (cel mult o oră dura totul – dar se putea scrie alt și alt roman), câtă vreme dușmanii sau propria-ți grabă doreau să fii ucis. Deveneam și eu erou, însă după stârpirea șefului lor, ca să îi conving de cauza mea dreaptă pe cei rămași teferi. Îmi lua locul, când nu mă plictiseam în acea zi, un fiu imberb, echipat la început sumar, cu arme și muniții la fel de neînsemnate ; exact după cum arăta prima oară și taică-su, devenit martir, legendă vie. El avea să-și răzbune înaintașul luptând pentru aceeași cauză, în alte conjuncturi ce se derulau mai ales în mimica sau în poziția agresivă luată de mine, războinicul făcând « gimnastică » fără să vrea la oglindă. Sursele de inspirație ? Cele câteva ore de emisie ale TVR1-ului unic în provincie, cu câte un film ori serial pe seară – dacă le vedeam și pe-alea după ce ne mutasem în cealaltă parte a orașului, în prima mea vacanță școlară. Iar când să adorm, începea ritualul ! Tata mi-a citit până la șase ani din Povești nemuritoare, volum după volum, entuziasmându-mă să fac și eu mereu bucurii spirituale. Credeam în puterea feți-frumoșilor, în actele lor, iar codul moral mi-a intrat în sânge ușor, ca un drog de care am satisfacția că nu mă pot lăsa. Știam pe de rost majoritatea basmelor lumii. Inventam chiar eu, în desene și chiar pe niște pagini bune de caiet povești, situații. De cele mai multe ori făceam un fel de benzi desenate, chiar în urma vizionării la cinematograf a unor filme cu Sergiu Nicolaescu, cu Piedone, mai apoi a Războiului stelelor. Frații mei, ajunși astăzi unul pictor bisericesc (restaurator de fresce), altul dizainăr – soră-mea adică – , mă invidiau pentru invențiile mele desenate pe timpul întregii copilării. În adolescență aveam să trec pe caricaturi, portrete de oameni realiste dar și foarte bizare. Chipuri disperate, nebunești și femei goale. Pe acestea din urmă nu le arătam, le rupeam după ce ajungeam cu modificările, ștersăturile să le îmbătrânesc imaginând tot felul de tribulații prin care treceau în viață. Caricaturile mele erau cele mai apreciate în clasă. Acum îmi dau seama că unii colegi de clasă le prezentau și-n familia lor, le lăudau și-n liceu, prezentându-le prietenilor. Erau chiar colorate și arătau tot felul de patimi, dar exagerările nu aveau nimic moralizator dar nici satanist – nesemănând cu acele desene ca pentru tatuaje ale unor talentați liceeni de astăzi. N-aveau ceva banal, monoton, erau inspirate de nicăieri și de pretutindeni. 22 dec. 2006 Se bombardase, acum șaptesprezece ani, din ordinul și neghiobia lui Ion Caramitru, Biblioteca Academiei. Se credea mare actor al politicii postdecembriste chiar cel care-i maimuțărea în filme și în realitate pe șefii legionari. Atunci s-au tras și o groază / mii de bășini care le-au mutat și mai sus nasurile trăgătorilor (în piept ai națiunii). Puah ! 23 dec. 2006 Am vrut să revăd filmul Dragoste otrăvitoare (2002), cu Ingrid interpretată de Michelle Pfeiffer (ce seamănă cu Mih, mamă Doamne !), Alison Lohman, fiind în rolul fiicei ei, Istrid – în rolul principal. Ce n-aș da să fi și eu în stare de așa scenarii !) Mama eroinei, artista de colaje ajunge pușcăriașă : o ține într-un fel și pe adolescenta Istrid « prizonieră », ca să depună mărturie falsă despre împrejurările în care fusese otrăvit un tip cu care se certase pentru că o înșela. Să intru în amănunte. La centrul pentru adolescenții rămași pe străzi, Istrid – care continua să exceleze în arta portretisticii – îl întâlnește pe un băiat foarte priceput în inventarea de benzi desenate, a tot felul de istorii. Relația lor este de multe ori de la distanță ; ea îi poate trimite scrisori la căsuța poștală de la magazinul pentru B. D.-uri. Istrid devenise după o bătaie cu unele colege de orfelinat protagonista creațiilor artistice ale promițătorului grafician. Se cam lua după sfaturile mamei sale, ce abia le suporta pe incultele colege de celulă și propaga o nouă teorie atee a agresivității și autoclaustrării omului postmodrern. Una dintre mamele adoptive ale lui Istrid, o actriță ratată (însă o soție ideală cu excepția faptului că nu poate rămâne gravidă) este invidiată așa de tare de Ingrid, mama ucigașă de suflete, încât o sugestionează să dispere. O face sceptico-pesimisto-nefericită chiar în curtea închisorii. Mama adoptivă aplică exact indicațiile lui Ingrid : cum să se despartă de soțul ei și apoi să se sinucidă. Fiica nu mai vrea nici s-o viziteze, nici să-i scrie săptămânal mamei, pentru că o învinuiește și în fața avocatei ei de o nouă crimă. Ca fiică sinceră îi spusese la un moment dat că desenele prietenului ei erau mai mult decât niște simple benzi desenate. Mama, specialistă în tehnicile colajelor artistice cu amintiri, pușcăriașa Ingrid, căuta s-o convingă de contrariu, să-i programeze viața, s-o facă la fel de insensibilă, dar până la urmă este forțată de fiică să-i mărturisescă totul despre tatăl ei (tot pictor, hippyot, care o părăsise repede). Sau să-i dezvăluie ce-i ascunsese încă de la doi-trei ani (că o dăduse să fie crescută de o hispanică sau negresă vreme de aproape un an). Cultul matern, atât de excesiv și în noviciat celebrat de Istrid, a căzut precum piesele dominoului. Abia la rejudecarea sentinței mamei, care spera în comutarea pedepsei de 35 de ani, fiica ei este uimită, se simte « eliberată », cum îi și spune plângând prietenului ei când nu mai e chemată să mintă în fața judecătorului. Jertfa iubirii materne abia de-acum începe completă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate