Destinul unui suflet rătăcit


I

În dimineața aceea Lucia s-a trezit mai devreme decât de obicei și a plecat, fără a-și da seama de ce, să se plimbe pe marginea lacului. O boare lina îi alunecă pe gât, pe mâini și o făcu să tremure ușor. În lumina abia mijita a zorilor trupul ei zvelt, lipsit de încordarea obișnuită, se legăna, cuprins de o moleșeală nefireasca ei. Părea o trestie firavă, solitară, ce își lasă tulpina crudă pradă adierii nehotărâte a vântului.
Încă doi-trei pași și se așeză pe malul apei, lăsându-și picioarele să cadă în undele răcoroase ale lacului.
Avea doar cincisprezece ani, dar viața o încercase greu până atunci, lăsându-i pe chip zâmbetul trist al nefericirii. Din copilaria-i tristă își mai amintea doar o zi ploioasă și pe bunica ținând-o strâns în brațe, repetând mereu aceeași frază, printre lacrimile care îi curgeau șiroaie pe obrajii încrețiți de iarna vieții : “Tu nu vei pleca! Nu! Doar tu mi-ai mai rămas și nu pot să las să mi te ia și pe tine!”. Pe mama nu și-o mai amintea…. Era foarte mică atunci când mama a dispărut fără urmă, lăsând în urma sa doar o carte de poezii,pe care bunica a aruncat-o într-un colț al podului, departe de privirile curioase ale fetei.

II


Deodată tresări. Simți cum o cuprinde un fior rece și cum niște priviri de gheață îi străpung trupul, dorind parcă să îi citească în suflet ca într-o carte deschisă. Se împotrivi cu toate puterile acestui simțământ și se întoarse brusc, așteptându-se poate să o vadă pe bunica, îngrijorată de matinala ei plimbare. Dar în spate nimeni.
- Și totuși a fost ceva, am simțit…
Se ridică ușor de pe prundișul umed și își îndreptă pașii spre păduricea din apropiere. Se opri sub un stejar bătrân și noduros, așezându-se în iarba plină de rouă și căzu pe gânduri. În mintea ei roiau gândurile că albinele ce umplu fiecare câte un fagure,întregind pe zi ce trece stupul.
Brusc, se simți stăpânită de o spaimă nedeslușită, aceeași privire de gheață, de această dată mult mai puternică, străbătându-i corpul și țintuind-o pe loc. Nu mai putea lupta ca adineauri, se simți părăsită de puteri și căzu, inconștientă.
Trecură astfel câteva ore, timp în care Lucia nici nu se mișcă, și era greu de ghicit dacă mai respiră sau dacă inima a încetat să mai zvâcnească în pieptul ei firav. Într-un sfârșit se trezi, cuprinsă de o amețeală puternică și se ridică, umplându-și plămânii cu aerul proaspăt de primăvară.
Când se simți în sfârșit mai bine, porni spre inima pădurii, murmurând gânduri încâlcite și grăbind tot mai mult pasul.
- Aici trebuie să fie, sigur… aici mi-a spus … o să găsesc… sper… oare e târziu?
Se pomeni alergând, fără să știe unde, strigând, fără să știe pe cine, plângând, fără să știe de ce. Un gând îi trecu fulgerător prin minte și se opri brusc, ca la un semn.
- Bunica! Oare cât e ceasul? Oare de când sunt plecată? De ce am plecat?
Avu impresia că tocmai s-a trezit dintr-un vis greu, un vis incredibil de real și totuși absurd. O porni agale către casă, căci trecuse de mult ora panzului și soarele strălucea pe cer, amintindu-i cât de târziu se făcuse.


III


Dacă priveai din depărtare, căsuța unde locuia fata împreună cu bunica ei părea o colibă părăsită, însă pe măsură ce te apropiai lucrurile aranjate și curățenia care stăpânea în micuța curte pe care o aveau îți dădeau impresia că vezi chiar casa Sfintei Vineri din basmele cu Feți-Frumoși .
Lucia deschise grăbită portiță, făcu câțiva pași și sări peste pragul casei, intrând într-o cameră micuță, slab mobilată. Își aruncă ochii pe pat, dar nu era nimeni.
“Pesemne e la bucătărie”, gândi ea și deschise ușa de lemn ce separa cele două camere. Înăuntru nimeni.
- Unde ai umblat până acum?
Fată tresări. Bunica apăruse ca din senin în spatele său.
- M-am plimbat pe lângă lac…
- Atâta timp? Și fără să-mi spui că pleci!
- Dormeai, nu am vrut să te trezesc. Și doar m-am plimbat pe lângă casa, nu am plecat în altă lume!
Femeia rămase împietrită la auzul acestor cuvinte.
- Să nu vorbești așa!
Ieși brusc din încăpere, în curte, și strigă în așa fel încât Lucia să o audă :
- Eu plec până în sat la maica stareță, să ai grijă de casă. Nu mai umbla fără rost, fă-ți de lucru prin curte, că Slava-Domnului de umblat toți știm să umblăm, dar la treabă greu găsești om bun.
Lucia căzu pe un scaun din apropiere, înfrântă de împotrivirile bunicii. Se afunda în gândurile ce i se încâlceau în minte ca ițele unui război de țesut, încercând să le descurce. Încetul cu încetul, fruntea i se lumină și, cuprinsă de un fel de liniște sufletească, păru că nu ia în seamă vorbele bătrânei, părăsind agale curtea și casa în care se simțea atât de stingheră.
Din copilărie era atrasă de împrejurimile lacului, de pădurea aceea în care de dimineață trăise spaima cea mai grozavă pe care credea că o poate încerca. Auzise că și mamei sale îi plăcea acolo și că își petrecea timpul contemplând ore în șir splendidul tablou al naturii neînlănțuite.
Fiecare pom emana mister și libertate în această pădure, strajă tăcută a fiecărui secol.




IV



Un motan negru apăru de nicăieri și începu să se gudure lingușitor la picioarele fetei, arcuindu-și spatele și mangaidu-i picioarele cu blana moale, fină a capului.
Și era un contrast atât de puternic între pielea albă, ca de marmură a Luciei și blănița lucioasă și neagră a motanului, pe cât de puternic era contrastul sufletelor lor. Al unuia era chinuit de îngrădirea în viața predestinată uitării, pe când celălalt era hoinar în libertatea cu greu mărginită de cele nouă vieți.
Lucia fu atrasă de motanul apărut ca din senin la picioarele sale și îl urmă, aproape fără să își dea seama, până ajunse înapoi acasă. Se pomeni urcând cu grijă treptele șubrede ale scării podului, urmărind cu privirea direcția în care dispăruse animalul.
Cu fiecare pas își simțea inima bătând mai tare și mai tare, mai-mai să-i spargă pieptul încărcat de suspinele atâtor ani de suferințe. Două luminițe verzi, fosforescente îi arătară locul unde se așezase motanul. Îl găsi stând pe un volum vechi, prăfuit și ros de trecerea vremii.
Se așeză cu grijă lângă el. Pisoiul veni și se ghemui ușor în brațele fetei, torcând de plăcerea mângâierilor tanjite poate de atâta vreme. Lucia luă volumul și îi deschise încetișor coperta, de frică să nu se rupă. Ochii ei mari și negri aruncau văpăi cu fiecare rând citit, de fiecare dată mai arzătoare. Se ridică din senin și țâșni spre gura podului. Luna plină părea mai mare decât de obicei, mai mare și mai misterioasă, roșiatică și mai puternică, de parcă s-ar fi pregătit pentru vreo ceremonie funestă.
Lucia alerga aparent fără nicio direcție, ca scoasă din minți. Însă era foarte lucidă. Gândea mai limpede ca niciodată.
- Mai e timp, abia a răsărit luna... mai e timp…. în sfârșit liberă…. și mama… cum de a știut?
Se împiedică de un ciot și căzu la rădăcina stejarului unde dimineața își pierduse simțirea. Se sprijini de trunchiul gros și rămase așa câteva clipe, murmurând cuvinte numai de ea auzite. La răstimpuri se distingea un foșnet discret în iarbă, care se apropia din ce în ce mai mult.
Din tufișul de alături ieși un șarpe fascinant prin siguranța imprimată în mișcarea lentă, cu unduiri leneșe, ce îl aduceau tot mai aproape de Lucia. Fata îl privea fix în ochii reci și expresivi, încât după un timp nu mai știa nici ea dacă doarme, visează sau trăiește cu adevărat noaptea aceea.
Șarpele își apropie mai mult colții de încheietura mâinii Luciei, dar ea era hipnotizată, vrăjita de șoaptele lui. Simți două împunsături de ac pe mână și apoi sângele cald curgând șiroaie pe pielea-i mai albă ca niciodată. Șarpele i să încolăci pe mâna și-i mângâie pentru ultima dată fruntea, dar atingerea sa îi îngheță fetei sângele în vene. Adormi.



V


Se ridică speriată, i se părea că dormise un secol. Se simțea liberă, împlinită. Avea aripi și putea să zboare. Se simțea una cu noaptea rece care o înconjura. Își vedea trupul zăcând inert în iarbă. Vedea ultimii picuri de sânge care îi curgeau pe mâna dreaptă și observă ultimele zvâcniri ale corpului, ultimele împotriviri înaintea fericirii sale depline. Era trupul său, murea , își sacrifica trupul pentru liniștea adâncă, odihnitoare, și nici măcar nu își dădea seama. Încerca să pășească. Plutea. Încerca să vorbească .Vorbele răsunară înăuntrul ei. Apoi o lumină puternică, albă, îi invadă spiritul și o înaltă spre bolta cerească, din ce în ce mai sus, așezând-o alături de stele, să lumineze calea și viața unui suflet nefericit ce o va alege drept călăuză pe drumul nebănuit al destinului.