Luminița adună cele câteva poze răsfirate pa fața de masă și le puse din nou în cutie. Privi spre ceasul ce atârna pe perete și i se păru că acesta a stat. Se înșelase însă, căci după o clipă acesta scoase un sunet sec marcând scurgerea fiecărei secunde. „Doamne cum trece timpul ăsta..." își spuse înciudată. „Dacă, în acest moment aș trăi o mare bucurie cu siguranță că fiecare clipă ar lua-o la goană! Dar așa... așteptând ca somnul să mă copleșească cum să nu-mi fie greu? Acușica se face ora 23 și moș Ene ăsta mă ocolește cu succes. Acum asta n-ar fi nici o problemă dacă mi-aș găsi ceva interesant de făcut... dar așa... Mi-ar trebui ceva interesant de făcut. Chiar c-am înebunit! La ora asta? Ei da! La ora asta mai pot tricota. Dar n-am să mă mai cocoț ca o pupăză în vârful patului, ci am să stau aici în bucătărie chiar lângă calorifer. Din când în când am să mă uit pe stradă, și uite așa, nici nu-mi voi da seama când mi se va face somn.”
Luminița își aduse coșulețul cu lucru de mână. Așezată confortabil pe scaunul cu susținătoare pentru brațe, începu să tricoteze. Din bucătăria vecinilor de vizavi se auzeau zgomote înfundate. „Iar se bat ăștia ca nebunii, de parcă cine știe ce ar avea de împărțit... Săraca de ea chiar că o compătimesc... că-i atât de timidă și neajutorată! Iar el atât de recalcitrant! Dacă ea ar fi fost ca mine n-ar mai fi umblat vânătă... ar fi umblat amândoi.” Luminița pufni în râs la trecerea acestui gând. Își aminti unul din meciurile susținute cu principalul ei adversar, cel ce prin concursul de împrejurări îi devenise soț.
Era în ziua de 8 martie. Încă de dimineață, pe drumul înspre servici pe stradă se vedeau bărbați cu câte un buchet ori un ghiveci de flori. Luminița era emoționată. Așa cum cerea obiceiul se aștepta și ea să primească ceva frumos. O dată ajunși în secție, răutăcioasele colege au sărit cu întrebări care mai de care: „Ai primit vreun cadou ? Ce cadou ai primit? Când primești cadoul?” Luminița oarecum întristată că trebuie să mai aștepte până la terminarea turei le-a răspuns acestora zâmbind enigmatic: „Secret!” Apoi pentru a accentua indisponibilitatea de a răspunde, mimând închiderea imaginară a fermuarului de la gură.
După ce a rezolvat repede primele priorități din sarcinile ce le avea, pe la ora 9, Dan s-a apropiat de ea, și a întrebat-o în așa fel încât să audă mai multe persoane. „Ce ți-ai dori de 8 martie?” „O geantă!” a venit răspunsul Luminiței dintr-o suflare. „Vezi că am să lipsesc puțin, merg să-ți cumpăr o geantă. Din care vrei?” „Mă bazez pe gustul tău așa că te las pe tine să o alegi. Sper să fie modernă” răspunse Luminița bucuroasă.
„ Dacă întrebă cineva de mine, spune și tu că sunt la toaletă ori după materiale... vezi tu cum te descurci... nu lipsesc mult!” Mai spuse acesta înainte de a pleca.
Luminița nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Întrebări peste întrebări îi treceau prin minte. „Oare ce culoare va alege? Dacă va fi neagră, numai bine că se potrivește la orice... Oare va fi mare? Atunci e bine că o voi purta la serviciu... Dar dacă va fi micuță așa ca un plic? Suuuuper! Am s-o iau când mergem la film ori prin oraș! Sper să nu fie una galbenă” Dar și dacă e galbenă, nu-i nimic că o pot asorta cu o curea. Am să o cumpăr chiar eu, în funcție de culoarea genții. O să aibe oare, o curea lungă să o port pe umăr? Așa mi-ar place! Dar și dacă ar avea mânere scurte n-ar fi moarte de om. Încă se mai poartă modelul... Una roșie cu catarame argintii? Waw! Numai bună pentru rochița mea de vară. Dar una albă de lac așa potrivită ca mărime? La fix pentru sandalele cumpărate anul trecut! Cum ar fi dacă aș primi una verde, verde așa ca iarba? Ei, că de-mi cumpără o gentă verde, chiar că nu mi-ar place, dar n-am să i-o arat."
Timpul a trecut vertiginos de repede. Pauza de masă, se epuizase și ea, însoțită de remarcile răutăcioase ale colegelor invidioase. Luminița nu înțelegea de ce Dan întârzie atât de mult. Maistrul nervos îl căuta de zor, iar ea, în afară de acel „Nu știu” nu mai avea nici un răspuns de dat.
S-a făcut ora 14,30 oră, la care lucrul era lăsat pentru a se face curățenia zilnică, fiecare la mașina lui. Cam atunci și-a făcut apariția Dan
bălăngănindu-se pe picioare.
Þinea în mână o... straiță. Nu era una nouă, nici vorbă de așa ceva. Era una găsită pe undeva, aruncată de te miri cine. Drept mânere avea două cercuri din lemn pirogravat, pe care mizeria acoperise desenul inițial. Era o straiță din pânză ieftină cu un desen geometric accentuat pe ici pe colo cu pete a căror proveniență era incertă. Colțul rupt de la fundul respectivului obiect, marca trecerea vremii, timp în care straița își făcuse rostul.
-Uite dragă de 8 martie ți-am adus o geantă așa cum ai vrut! Spuse acesta accentuând cuvântul „dragă”.
Șocată și umilită, Luminița se abținu a-și arăta adevăratele simțiri. Aparent calmă aceasta replică accentuând la rându-i cuvântul „dragă”:
-Vai dragă ai progresat! Felicitări pentru promovare! Cum? N-ai fost mulțumit cu rangul de gunoier? Uită-te acum în postul de gunoier scormonitor, căutător de viermi și mâncător de rahat! Cât despre straița asta... ce pot să-ți spun? Fă-o cadou uneia din surorile tale. Ori poate o vrea mamaia? O poate folosi pe post de prosop. Îi dă jos mânerele și e numai bună. Nu de alta dar dacă nu ști, mie nu-mi folosește nici măcar să-mi fac nevoile în ea. Că mi-ar jigni respectabilul dos. Cum tu nu-mi cunoști dosul? Nu ști cât de sensibil, fin și fraged este? Ce ai vrea să facă bubițe? Să vadă altcineva bubițele mele?
Auzind acest tir de replici usturătoare, lovit în amorul propriu, bărbatul a sărit la bătaie. Ca o zvârlugă a sărit și Luminița îndreptându-se spre ieșirea în curte. Dan o urmărea înfierbântat de aburii alcoolului și dorința de a-și impune respect cu orice preț. Văzându-se în curte, tânăra femeie căută disperată o cale de scăpare când... într-o fracțiune de secundă ochii i se opriră pe două stive înalte de lăzi. Erau navete de lemn pregătite pentru ambalarea produselor finite. Între ele un spațiu suficient de larg pentru a fi străbătut. S-a refugiat în acel spațiu crezând că Dan nu a văzut-o. Dar el, ca un leu gata de atac era pe urmele ei. Atunci i-a venit ideea. Văzându-l atras în acel loc îngust, cu o forță pe care nici ea nu bănuia că o are, a smuls una dintre lăzi chiar de la mijloc ușurând răsturnarea stivei în capul urmăritorului. Apoi a început să țipe la el:
-Dacă nu te potolești să ști că merg chiar acum la director. Pe urmă la miliție. Să vedem, cine-i mai forțos, tu cu pumnul sau eu cu mintea? Rostind aceastea o porni hotărâtă în spre birouri. Cu arcada spartă și un ochi tumefiat, Dan o urma încercâd o oarecare împăcare spunând:
-Hai tu, nu fi nebună, că te știu în stare de multe! Uită-te și tu cum îmi curge sângele! Doamne cine m-o fi pus să mă încurc cu o nebună ? Hai să mergem acasă te rog!


- va urma -