agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3792 .



Onoarea hoților de cai -2-
proză [ ]
povestire

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaylo ]

2009-10-17  |     | 



2.

Ion Kocerha stătea în cârciuma „Potcoava de aur” pe care evreul Ruben o ținea deschisă în fiecare noapte și în zilele de târg pentru mușteriii săi ortodocși, care se ocupau de treburi neortodoxe.

Aici, la „Potcoava de aur” se întâlneau cei mai renumiți hoți de cai de dincoace și de dincolo de Tisa, contrabandiști de mărfuri scumpe, traficanți de arme, „sfinții mucenici”, cum erau denumiți hoții de icoane și lucruri bisericești, dar și tot felul de găinari mărunți gata să îndeplinească orice poruncă primită de la confrații lor de breaslă și cartofori înrăiți care își pierdeau nopțile, banii, de multe ori chiar întreaga avere jucând cărți. Întreaga șleahtă de lotrii ai Maramureșului de dincoace de Gutâi, chiar și cei care erau certați cu legea „la cuțite” și hăituiți de jandarmi, aici puteau sta mai liniștiți decât în vreo văgăună din codru, deoarece în cârciuma evreului nu călca niciodată picior de jandarm. Cei drept, asta îl cam costa pe Ruben care în fiecare lună plătea colonelului Feher „taxa pentru ocolirea zonei” și astfel jandarmii, niciodată după lăsarea nopții nu patrulau prin preajma cârciumii „Potcoava de aur” din cartierul Locul Târgului.
Ruben plătea bucuros colonelului Feher această taxă, pentru că siguranța pe care o oferea mușteriilor săi îi aducea un venit enorm, în fiecare noapte banii nu picurau, ci curgeau în buzunarele sale. Clienții nu se zgârceau la pungă ci comandau băutură și mâncare, cu toate că plăteau un preț de trei ori mai mare față de alte cârciumi din oraș. Și pe deasupra, spre deosebire de alți „bărbați israeliți” și împotriva „Legii lui Moise” creștea porci și servea tot timpul cârnați și slănină afumată, jumere, mușchi țigănesc, caltaboși, pateu și alte bunătățuri preparate din carne de porc, dar venitul cel mai mare îl aduceau fetele care-și ofereau trupurile aproape pentru un preț de nimic, satisfăcând poftele celor mai de seamă dintre mușteriii săi, care-i plăteau lui Ruben bani frumoși pentru ele. Pentru această treabă împărți cele două camere ale casei sale în patru cămăruțe și puse câte un pat în fiecare, iar el cu nevastă-sa Leea s-au mutat în bucătăria destul de spațioasă.
– Toate acestea le fac pentru Iosif al nostru! o liniști pe Leea, care la început a fost împotriva planului său și nici nu vroia să audă că toate târfele din mahala se fu... ca niște cățele în casa ei, dar pentru binele odraslei sale care studia în îndepărtatul și marele oraș Cernăuți, acceptă și asta.

Ion Kocerha intră „La potcoava de aur” îndată ce Ruben deschisese ușa cârciumii și dând din cap în loc de „bună seara!” se așeză la masa de lângă geamul ce dădea în curtea lui Ruben. Îi plăcea această masă pentru simplul fapt că putea privi undeva unde nu se întâmpla nimic și astfel putea să cugete în liniște. Întotdeauna se așeza numai la această masă. Era sigur că Ruben, fără să-l mai întrebe ce vrea să servească, o să-i aducă pe o farfurie de lemn un hering afumat și o halbă de bere în care va turna o cinzeacă de rom.

Din cauza acestui obicei al lui Kocerha, de a bea bere cu rom, erau gata-gata să se certe când Ruben și-a permis să-l ia în derâdere:
– Păi se poate Ioane... tu ești negustor de cai, dar bei bere cu rom mai ceva ca un matroz!...
– Și tu ști fariseule cum beau matrozii?!.... se enervă Ion.
– Ba bine că nu! răspunse sigur de sine cârciumarul.
– Ba bine că nu, ba bine că nu, îl îngână Ion. Ști pe dracu să te ia! Nu e loc de mărinari în cârciuma ta împuțită... pe jos vin de la Marea Negră să bea bere cu rom la tine și mai tacă-ți fleanca că!... trânti cu pumnul în masă.
Ruben și-a dat seama că e mai bine să nu mai facă astfel de glume pe seama huțulului care scăpăra scântei din ochi, e mai bine să nu-l ațâțe, căci Dumnezeu știe cum se poate termina.
– Nu te supăra pe mine flăcăule! a încercat să-l îmbuneze Ruben. Să-ți fie de bine tot ceea ce bei! Iar despre cum beau matrozii, bere cu rom... am citit într-o carte.
– Păi da, că altceva mai bun nu ai de făcut, decât să citești cum beau unii sau alții.
De atunci Ruben nu prea intra în vorbă cu Ion care se putea aprinde oricând și din orice fleac. Lui Ion îi păru rău că s-a răstit la cârciumar, dar parcă era vina lui că în acea seară nu era în apele sale, trebuia să-și descarce furia pe cineva și numai întâmplarea făcu ca acel cineva să fie Ruben, personal nu avea nimic împotriva acestuia, ba din contră îi era simpatic evreul.

Ruben puse pe masa lui Ion farfuria cu heringul afumat și halba cu lichidul roșiatic din cauza romului, dar nu se retrăgea ca în alte dăți, parcă dorea să-i spună ceva huțulului.
– Mulțumesc Ruben! zâmbi Ion.
– Să-ți fie de bine Ioane! răspunse Rubin și aplecându-se spre urechea lui Ion, de parcă ar mai fi fost cineva în cârciumă, șopti:
– Vrei să comanzi ceva de mâncare, sau...
Ion înțelesese foarte bine încotro bate cârciumarul și o clipă îi trecu prin minte „Ce ar fi să-l pun să mi-o aducă pe bruneta unguroaică Moriko?” dar renunță pe loc la acest gând și luând o mină serioasă îi răspunse lui Ruben:
– Nu, în noaptea asta nu! Am venit doar pentru a mă întâlni cu Haralambie, după care trec peste Tisa.
– Am întrebat doar, a strâns din umeri cârciumarul.
– Nu face nimic! dădu din mână Ion.
Ruben auzind că va veni și Haralambie, se retrase frecându-și mâinile de bucurie. Îl știa bine pe acest hoț de cai de prin părțile Moldovei. „Haralambie nu se zgârcește – bea și mănâncă cât doi, îi cinstește pe toți și întotdeauna vrea fete!” zâmbi pe ascuns.

Nici unul dintre mușteriii lui Ruben nu-și ascundeau față de el ocupația, ba unii dintre ei, în mai multe rânduri îi încredințau să transmită lui cutare sau cutare că treaba stă așa sau pe dincolo, cu alte cuvinte, secrete importante legate de fărădelegile lor. Ruben niciodată nu trădase pe nici unul, deși știa aproape totul despre ei. La început, colonelul Feher îi propusese bani ca să tragă cu urechea și să-i dea informații despre clienții săi, pe urmă îl amenință că îi închide cârciuma, dar cârciumarul nu cedă în fața comandantului jandarmilor.
„Gheșeftul – e una, iar trădarea e cu totul altceva!” își spunea de multe ori Ruben și până la urmă reuși el să-l cumpere pe colonel, deși „cotizația lunară” nu era deloc mică, în schimb era sigur că patrula de jandarmi nu va călca pragul cârciumei sale. De aceea prețurile practicate de el nu erau la îndemâna oricărui terchea-berchea, dar cârciuma nu îi era goală în nici o noapte.
Ruben știa foarte bine că dacă ar fi trădat pe vreunul din ei, putea să-și lege singur ștreangul de gât, altfel nu scăpa de baltag sau cuțit. Dar el nu se temea de asta, știa să-și țină gura, iar nevastă-sa nu intra niciodată în cârciumă, de aceea era iubit și respectat de către mușterii.

În seara aceea Ion Kocerha a stat în cârciuma lui Ruben aproape după miezul nopții. Stătea tăcut și privea pe geam, cu halba de bere pe jumătate băută, iar de farfuria cu heringul afumat nici nu se atinsese. Toți cei ce intrau în cârciumă îl salutau respectuos, dar el parcă nici nu-i vedea, însă asta nu deranja pe nimeni, deoarece erau obișnuiți cu toanele acestui huțul cu sprâncene negre, în ochii căruia veșnic juca un foc sălbatic și furios, dar plăcut.
Haralambie, pe care-l așteptase Ion întrega seară, sosi imediat după miezul nopții. Era înalt cu părul bălai și ochii albaștri, cu o față frumoasă, rotundă ca de fată, o fată rușinoasă desigur, cu un zâmbet misterios și plăcut pe buze, numai cicatrcea lăsată de cuțitul unui țigan la târgul din Kolomea îi dădea o notă de seriozitate. Însă nimeni nu ar fi spus că acest flăcău, frumos ca o fată mare este unul dintre cei mai renumiți hoți de cai.
– Cine dracu’ mai văzuse așa hoț de cai, cu părul bălai și cu obraji rumeni ca la o fată mare? râdea de el cârciumarul, fiind sigur că acesta nu se supără ca fârtatele său huțul.
Cei doi se îmbrățișară cu căldură, ca niște frați ce nu se mai văzuseră de mult și aprinzându-și pipele au început să discute. Ion mai comandă un rând, adică o bere cu rom și o sticlă de vin de Tokay pentru Haralambie.
Târziu, după miezul nopții când părăseau „Potcoava de aur” Haralambie îi șopti ceva cârciumarului, iar acesta intră bucuros în bucătărie și o puse pe nevastă-sa să pregătească o rață umplută, iar apoi fugi de-a lungul uliței ce ducea spre oraș, pe urmă coti la stânga și oprindu-se bătu de trei ori în geamul casei în care trăia Anna împreună cu bătrâna Marta care în ultimul timp orbise de tot.

Va urma.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!