agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-02 | |
Moartea fără cranii din Munții Măcin
Te-am vrut, moarte, dar nu conștientizam! Și-am vrut să văd de mă cunoști. Nașterea ta e fără timp. Cărare. Trupul ți-ascultă capul prea puțin. Așa e și normal. Nici minte fără trup, dar nici trup fără minte! Munca forțată, dezagreată de funcționari, se înscrie, pentru tot mai mulți români, într-un chin lung, interminabil. Chinul a devenit, pentru noi, tinerii, un partid unic: noul U.T.C. al P.M.R. – muncim bine, dar nu trăim deloc bine. Nașterea, a devenit carnet. Ca în Egiptul lui Ramses al II-lea, al lui Moise și Aaron. Moartea, o mult așteptată excludere din partidul înrobirii cu salarii de mizerie. Așa că evadez și eu, cum pot. Dau cu tifla oricărui chin absurd. Chiulesc, deci iubesc – un “Cogito, ergo sum” reactualizat! Cea mai mare realizare este să ne ferim de abrutizare, de orice asasinat ideologic, politic. Proletari ai grelei vieți, treziți-vă! Îmi place noaptea Globul neghiob, când se lasă-n franjuri de lumini pe spate, își închide pleoapele, la simpla mișcare a comutatorului. Abia îi mai dă puțină lumină filamentul. Dar imediat, el adoarme cald, în întunericul de la intrarea-n casă, afară, netemător că va îngheța până dimineața. Ce-i globul stins al grădinii mele, decât un indicator că nimeni nu-i la casa lui; că hoții pot veni să prade; strigoii lor măcar, pot să clatine în vânt câte-o fereastră, ori poarta ; însă nu-i a mea, ci a vecinului din fața ferestrelor, ce-și pune mașina în garaj la o oră foarte înaintată: Miezul nopții ce-i al Morții. Brusc, în spatele casei, întunericul de-alături, ca un Iago, îi mai iscodește studentului de la Academia de Marină Civilă un zaiafet. O aniversare. De nu se lasă cu muzică până la orele două-trei, se-ntâmplă, de prea multă liniște, ca să-și bată prietena. Cică l-ar înșela, cică se uită după alții ! Chiar el, întunecat și-atât de calm, de obicei cu fața infantilă și glas lingușitor. La douăzeci de ani ai săi, întunericul beției îl face să urle la logodnica sa precum bezmeticii. Mi se năzare atunci că am ajuns la vârsta când nu mai cunosc pe nimeni. Cunosc foarte puțin, un crâmpei din nebuloasa cartierului Medeea. O cred pe colega de institut a vecinului, bătută măr, viitoare Medee. Nu-i el un viitor Tezeu? Superstițiile, ocultismul, farmecele vin din răzbunare. Prima dată au apărut din neputința de-a se apăra a femeilor. Cel dintâi inițiat însă a fost Cain. Dar dacă mint?!... Poate a fost Eva, supărată, încolăcită, snopită din rai de către Șarpele casei Domnului: “sedusă și abandonată”, în acea clipă prea umană, din care se naște istoria. E-adevărat, nici trauma lui Adam n-a fost mai mică. Și el, pățitul cel mai de pe urmă, nu s-a simțit bine chemat la Vama Veche, după cheful ce-l făcuse în compania Șarpelui, prin Evă. La o adică toți suntem o Medee, toți o apă și-un pământ, nu “Medeleni”, ci medeeni. Alt vecin de-al meu a fost cel mai de treabă, însă a murit. Am aflat nu de mult că îl împrumutase chiar pe tata, cu bani, ca să terminăm până la Paști, în 2005, acoperișul băii ridicate din temelii. Acest vecin era un rom voinic, respectuos. Și fiul său, care a luat o româncă, îi calcă pe urme. De aceea n-am teamă că hoții mi-ar putea călca gospodăria. (R)omul de-alături sfințește locul. Ca pe-un mic paradis nedevastat. Trece Șarpele-Timp prin noi. Trece, ne petrece... “Trec țiganii trec/ Trec și mai petrec/ Trec țiganii, nu se mai opresc,/ Dar ei se iubesc!” Copilăria lui Glycon subzistă în noi, cu sângele închegat din restul etapelor vieții, la fel ca prima menstruație la fete. Sau prima mea ejaculare (gălbui-verzui-roșiatică), inconștient programată, făcând flotări dezbrăcat, pe muchia șifonierului de doi metri, la treisprezece ani. Concret, nimeni nu-i la casa lui. Nimeni. Toți ne încrucișăm pe-un drum. Drumul acesta nu-i mai prost decât șoselele recondiționate prost. - Zi-mi, te rog o întâmplare adevărată, iubitule – îmi spune Liana. Bine. Poți să mă înrerupi, dacă observi greșeli. O.K.? - Spune-mi ca pe apă. Văd eu când vin stânci, să ferești… Liana se pleacă ușor, mă sărută pe frunte, îmi pune acolo parfum de pergamote, iar eu încep. De fapt îți relatez chiar ce mi s-a întâmplat. Tu m-asculți, mă crezi, nu ? Ca dovadă a acceptării tale, vreau să mă cunoști și în postura de povestaș nemincinos. Þi-am făgăduit deja atâtea. Atunci când încep o povestire, nu înseamnă că inventez! Pentru mine, lucrul ăsta nu se face... Este păcat la Dumnezeu. - Exagerezi, iubitule, nu trebuie să pui accent numai pe ce-i autentic, trăit efectiv. N-o să-mi spui acum că și povestirea ta vine precum ordonanța de guvern. Până și ordonanța, de multe ori nu este respectată în litera legii… Ci îndeplinită pe dos. Este vorba uneori de-o marjă a libertății, la aplicarea ei în viața socială. Așa cred că trebuie să fie și cu povestitorii, niște practicanți de fapt și de drept... Spune-mi, care subiect din lumea asta nu admite și schimbări de perspectivă? O să te mire, îți răspund imediat Liana mea iubită! Numai un singur subiect de acest fel există. El este și pretextul felului meu de relatare. Acest subiect este moartea. Ea nu se schimbă. Ea ne schimbă. Genul morții poate fi chiar genul iubirii – dacă o înțelegi. De asemenea, Moartea pentru unii va fi genul agresiunii, pervertirii umane – bineînțeles, pentru cei care n-o respectă. Moartea m-a urmărit în viață și nu m-am temut. Mai întâi în copilărie. Dunărea, prin plaja aproape neamenajată de pe brațul stâng al fluviului, la Tulcea, era să mă înghită. Fracțiunea de secundă, când am pășit la vreo șapte ani în gol și mă duceam în aval foarte repede, a fost anulată de atenția unui bărbat din spatele meu. Spatele oricui este nevăzutul, imensitatea salvării. Aveam să înot, peste ani, chiar în acea porțiune de fluviu, ajungând până în mijlocul său, în dreptul Monumentului de Independență. Șlepurile și vapoarele dau apei un glas tăios, orchestrant; și de fierăstrău în același timp. Puteam să iau amendă mare, dacă eram văzut că încurc navigația fluvială, printr-o “curată” sinucidere. În caz că se ivea prea repede o ambarcațiune, aș fi cotit-o drept pe traseul Morții. De aceea, din prudență, n-am trecut Dunărea în dreptul orașului meu natal. Preferam să fac baie la Dunărea Veche, dincolo de Șantierul Naval, spre bifurcația Ceatalul Chiliei. Ori în canalul dinspre Pardina. Sau în cel de la mila 36, pe unde se intră cel mai rapid în Deltă. Au mai fost și alte “prilejuri”, chiar vreo sută pe șosele. Era gata să mor într-o vale accidentat, când mă duceam de la Slava Rusă, pe semicursiera împrumutată puțin de la puștiul Mihai. Avea frâna de picior defectă. La o pantă de peste 10 %, cu ocoluri repezi, am luat-o și prin iarbă. Vreo cinci sute de metri, până spre pădurea de ștejari de la Horia. Abia la terminarea pantei m-am aruncat de pe bicicletă. Ce râset a fost. Și eu râdeam cel mai tare. Nu știu cum am schiat pe iarbă așa bine cu semicursiera aia rablagită. Mergeam cu bicicleta mea Pegas Practic (cu șa mică) în toată Dobrogea nordică, până la Histria, Dunavăț, popasul Căprioara, Măcin, Isaccea, Enisala. Încă de la șaptesprezece ani am trecut Dunărea. Am ajuns chiar până la Soveja, tot atunci, cu prietenul meu cel mai bun, Alexandru. În trei zile am făcut șase sute de kilometri, pe două drumuri diferite. La dus: Tulcea, Mineri, Somova, Niculițel, Isaccea, Luncavița, Văcărești, bac peste Dunăre, Galați, comunele-lanț din nordul Siretului Inferior, Panciu, satul Ion Roată, Soveja cu mausoleul ei de cranii mioritice; iar la întoarcere, muntele Coza (pe care voiam neapărat să-l urc, având la mine ghidul turistic și harta sa, în colecția “Munții noștri”), Lepșa, cascada Putnei, cele șase dealuri ale fiilor Vrâncioaiei, Bârsești, Focșani, via cu struguri de sub Măgura Odobești, partea de Bărăgan descrisă de Alecsandri în “Balta-Albă”, o mare troiță, și-n sticlă, de la răscruce de drumuri, Brăila înclinată spre Dunăre (turcită, de-un Fanar arhitectonic aproape oriental), cu parcul din centru, unde-i și teatrul “Maria Filotti” (așteptând să apară și cuțitarii, cei cu săbii ninja, că doar era în vara lui ’92), iarăși bac de călători și mașini peste Dunăre, 23 august, Măcin (unde altădată, cu o lună înainte ocupasem abuziv cu Alex și-un vărul său mai mic, Mihai, un vas-ponton dormitor, vechi, numai “bun” de dormit), Munții Măcinului, Panait Cerna, Horia, Nalbant, Cataloi și în sfârșit din nou acasă – unde părinții făceau spume că nu-i anunțasem. - Mă plictisești, prea multe detalii! Eu te cred, spune principalul poveștii tale. Eu, Liana mea, pentru tine nu mă grăbesc de loc. Continui mâine, ori în curând cu ceea ce-i principal în viața mea. A ! Să-ți spun de fapt o taină : principalul e să ții la mine, că și eu te iubesc mult. Þin și la povestire, dar și la alte treburi ale vieții. Crede-mă. Dacă te-ndoiești, înseamnă că vrei s-o dovedesc pe cât de bine pot. Acum, pentru nu-i că-i timpul să ies temporal din timpul povestirii, o să-mi amintesc de clipa când m-a însoțit cineva, un trimis al Morții pe pământ. O luasem cu bicicleta. Nu tot pe dealurile Niculițelului, la apus de Celic-Dere, spre a ieși pe drumul cu pietre mari ce ducea de la Luncavița spre Izvoarele – adică în toată valea dinspre răsărit a Munților Măcin – ci de la capăt, pe porțiunea mai nordică a sa, prin marginea micii pădurii de fagi. Coboram chiar din comuna Luncavița, pe lângă această rezervație naturală: Fagii de la Luncavița, cei mai estici din Europa. Trecusem de saivanele cu oi, de lacul unde nu puteam să mă scald, pentru că era al ciobanilor luncavițeni. Apa, deloc limpede, acumultă artificial, era mai ales a oilor și despodobirii lor periodice. Multă lână plutea chiar din iarba înecată a malului, ca niște alge uriașe. Cred că plecasem spre un pisc al Măcinului, pe la acest sfârșit de weekend și al lunii mai, tot în anul 1992. Am intrat în pădure. De-a lungul izvoarelor Taiței, care o ia spre sud-sud-est. Când drumul s-a îngustat, au apărut ca din pământ numai pietre. Pietre mari, grele, încât nici pe margine, pe iarbă nu mai era chip să merg bine cu bicicleta. Tot se rotea un elicopter. Ba înainte, ba înapoi. Cineva echipat militar se uita din el în jos. Și mă grăbeam. Seara trebuia să fiu acasă. Am mers încă vreo jumătate de oră prin codru. Un om nebărbierit, cam de vreo patruzeci-cinzeci de ani, cu riduri adânci, mergea în fața mea. Mai bine zis, aștepta să vin spre el, cu un zâmbet care mă intriga. Avea capul acoperit de-o basma de pirat. Un rucsac în spate, cu un vultur german pe el. Haine prăfuite de drum. Ochi scormonitori, de viezure, însă glas ferm, cu intonație filosofică... Se tot înclina cu trupul spre marginea drumului. Nu-l vedeam prea bine din față. Un om este însuși drumul său, este cotitura acestui drum forestier, este panta nebănuită, pe care vine mașina, tractorul, sau camionul cu remorcă, ce s-a ivit din spate sau din față. Omul necunoscut este, pentru mine cel puțin, zona nemaivăzută, porțiunea de rural unde n-am intrat încă, zona sălbatică și crepusculară. - Hai salut, unde mergi? – mă întreabă trimisul. - Bună ziua – răspund eu, mirat de familiaritatea cu care îmi vorbește. Sunteți foarte direct. Cred că sunteți de prin partea locului, nu-i așa? - De unde sunt, n-ai vrea tu să ajungi acum... – spune necunoscutul, cu un ton prea puțin dezamăgit. Cum te cheamă, flăcău? Și de unde ești? - Dragoș Paul. Chiar din Tulcea. Dumneavoastră? - Zi-mi simplu nene. - Atunci, nene, spune-mi dacă merg bine spre Horia și apoi Izvoarele... - Spre Izvoarele tale, Dragoșe? - Nu, spre comunele Horia, Izvoarele, de pe drumul Măcin-Tulcea... – îi răspund eu puțin intrigat. - Eu de unde să știu !... Vezi tu, cred că știi mult mai bine decât mine pe unde ieși... - Păi, nene, încotro ? - Mă urmăresc polițiștii. Tocmai am luat sufletul cuiva! - Cum așa? Hai, că glumești cu mine. - N-ai auzit, n-ai văzut elicopterul? - Ba da, chiar mă miram de ce survolează așa de aproape de vârfurile copacilor, ba înaintea, ba în spatele drumului. - Vino așa, mai pe margine! O luăm pe la umbră... Ei, ăștia pe mine mă caută. Tot mai vrei tulceanule, Dragoșe, să ajungi la Izvoarele astea? - Voi ajunge. Cum, e-adevărat ce-mi spui, ai luat sufletul cuiva? Pe bune? - Eu mă conformez mereu, dar de obicei mă fac nevăzut. Sigur că e adevărat. Asta mi-a intrat deja în sânge: suflul greu al morții, ultima zbatere. - Cine omoară pe altul își omoară sufletul – spun, gândindu-mă că peste câteva clipe m-ar putea ucide și pe mine. Nici n-ai cântărit măcar, să vezi cât valorează acel suflet! - Cine nu poate să-și dea seama ! Știu însă, Dragoșe, că nu ți-e teamă de moarte. În privința câtăririi sufletului, nu-i asta atribuția mea. Eu vin, și nechemat, iau sufletul din carcasa pieptului, plec înapoi. Din păcate, astăzi nu mă pot face nevăzut, ca întotdeauna ! Tot astăzi te-am întâlnit pe tine. Îmi placi, să știi. Te-ai gândit la un aspect ?... Moartea nu-i bate de două ori la ușa celui care se teme de ea, ci o sparge de-a dreptul. Suflul doborârii ușii îl simt din ultimul spasm al său. Până atunci Moartea stă la geam. De aceea se aștern perdele la camerele muribunzilor, pentru că rudele speră că Moartea îi va ocoli un timp. Știi ceva? La un moment dat, el a găsit în drum un veston vechi, cu o cruce pe el. Poate căzuse din elicopterul ce survolase tot drumul, și de care trebuia să ne ferim luând-o și printre copaci. Necunoscutul s-a bucurat când a văzut vestonul. Și l-a pupat. Mai departe îl ținea pe brațul din partea opusă a mea. Încercam să văd dacă e din al doilea război mondial, dar nu știu cum făcea, că nu-i mai vedeam deloc mâna stângă. Nici mânecile, sau poalele atârnând lungi. Pe semne că-l ținea pe umăr. - Ce mai e? – îl întrebai. - Eu am crezut că tu, luând-o prin pădure, cu bicicleta, ți-e teamă de Moartea de pe șosele. - Nici pomeneală. - Vezi, eu mă iau și după aparențe. De obicei am o intuiție neomenească. Te sperie ceva la mine? - Nu mă sperie, dar nici nu mă atrage. - Bine gândit! Un astfel de răspuns mă definește exact și pe mine. Am ajuns, în ultimul veac, să nu ezit în fața celor mai frumoși tineri, sau să mă simt îngrețoșat de reacția față de mine a oamenilor deștepți, însă neîmpăcați cu lumea ori cu ei înșiși. - Văd că ai studiat, nene, și criminalistica! Ești un adevărat killer. Dar n-am nevoie de-atâtea explicații ale procedeelor crimei. - Ai spus ceva de crimă ? Sau că eu aș fi un King Crimson ?! - Deci până la urmă nu ucizi ? - Ucid trupul, ca să iasă din el sufletul. Nu sunt criminal, sunt eliberator! - Înseamnă, nene, că ești un criminal escroc. Faci și negustorie mai departe cu aceste suflete nevinovate? - Niciun suflet nu-i nevinovat, decât dacă-i de copil. Á propos, numai când moare un copil îmi dau pumni în capul ăsta, de pirat. Ori când o pereche de tineri hotărăște să avorteze. Și nu se lasă. Păi și atunci, când intră femeia la casap, ca să se operează, îmi vine să iau sufletul bărbatului care o obligă s-o facă, nu sărmanului făt!... Dar, ce să fac?! Datoria, bat-o vina! - Atunci ești escroc în urmărire prin Interpol. Faci trafic de organe. - Măsoară-ți cuvintele, te rog ! Nu m-ating decât de pieptul omului. Iau și eu ce-i trebuie… și-l mut puțin. Cine te-a mințit că aș face negustorie cu sufletele sau organele clienților mei ?! - Eu așa am înțeles. După logica mea asta urmărești, dacă te lauzi că ești așa periculos. - Organele sufletului mă cheamă, altfel s-ar altera stând prea mult în prăpădul vieții ăsteia. Cred că ai auzit vorba populară: O viață are omul. Și cu Moartea, două. Hei, hei, în proverbul ăsta este vorba chiar despre mine ! - Nu mă-nnebuni! Ai ajuns și proverbial, nene? - O să vezi... Mă vei reîntâlni cândva! Deodată, nu l-am mai zărit pe nenea. Sunt sigur că vorbeam cu el, mi se părea bizar că ne înțelegeam... M-am uitat înspre copaci. Nu se dusese pe-acolo. Se ușurase brusc în văzduh. O clipă de neatenție, și-l pierdusem din vedere. Băui din bidon ultimele picături. Visasem? Mersesem cu el cam o oră. Soarele bătea mai tare pe mijlocul cărării de pietre, care semăna cu drumul oaselor. Fața necunoscutului parcă n-avea mușchi, nici craniu. Nasul său n-avea formă, parcă i se șterseseră trăsăturile identitare. De la un moment dat, pe la sfârșitul discuției noastre, mi se păruse cu totul altul. I se revărsau de sub batic niște plete ondulate parcă artificial. Galbene, dar nu de la tutun. Și nu-i mai zăream perii nerași. Parcă avea glas de fumătoare, glasul unei femei experimentate. Peste un timp mă întâlnii cu doi polițiști, care veneau din față, dinspre îndepărtatul Horia. Ei mi-au explicat că suspectul căutat de ei lăsase la locul faptei sale o mantie, un veston. Pentru că victima îl trăsese nebunește de poală, nevrând să moară. Curios era faptul că nu se știa cum fusese omorâtă. Nu se găsiseră nici urme de ștrangulare. Poate printr-o injecție letală, cine știe – ziceau polițiștii. I-am întrebat despre veston, făcându-mă că nu știu nimic. Orice mărturisire din partea mea putea fi consemnată și nu-mi convenea de loc să fiu sincer cu ei. - Te pomenești că era cenușiu, bătând spre bleu. - Da, chiar așa. - L-a luat patrula din elicopter, nu? - Bineînțeles, și-o să fie analizat dacă este autentic. - N-o să-l mai analizeze nimeni – zic eu pentru mine, fără să mă audă niciunul dintre cei doi. Spuneți-mi totuși, ce să fac? - Ferește-te de el, că-i un loc primejdios! Se bănuiește că ar fi din banda unuia zis Puiu, șeful cuibului de legionari din pădurile Babadagului, pe care l-au ucis comuniștii ! Vezi să nu dai de el mai departe... - Cred că vă-nșelați, n-aveți de ce să-l mai căutați. Toți luptătorii anticomuniști din Dobrogea au fost amăgiți să se predea. Apoi executați, fără nicio șansă. Nu-i el, mai mult ca sigur. N-o să-l găsiți pe “legionar”. Numai să nu vă găsească până la urmă el pe voi... Atunci o să vedeți cu cine aveți de-a face! Spunând acestea, le-am urat succes în căutare. Se uitau la mine destul de intrigați. Nici n-au mai zis ceva. Mi-am dat seama, vorba lui Horia Lovinescu, că eu am fost “Omul care a văzut moartea!” - De unde poți fi, dragule, atât de sigur ? N-ai mințit deloc? - Am mai înflorit-o și eu puțin. Dar adevărul este că m-am întâlnit atunci cu nenea Moartea. - Þi-a ieșit Moartea-n cale, sau tu ai ieșit viu și nevătămat din labalele unui criminal ? - De întâlnit cu un criminal, chiar m-am întâlnit, exact pe-acel drum, după cum am relatat. Și n-am vorbit mult cu el o oră întreagă, ci prea puțin. Citeam ceva, cât mergeam alături de el, dintr-o biblie neoprotestantă: “Psalmii” lui David. Îmi amintesc exact. Pentru prima dată în viață, eu cel nedus la biserică de tatăl și mama mea, mă rugam în gând, intrând în dialog cu Divinitatea. L-am întâlnit aievea, lângă pădurea de fagi, pe-acest nene ciudat, despre care am aflat apoi de la cei doi urmăritori ai săi că săvârșise o crimă abominabilă. Acești doi urmăritori erau din satul său, veniți chiar de la locul faptei. - Înseamnă că faza cu vestonul și vulturul german sunt pură invenție, nu ? Dar chestia cu elicopterul ? - Da, iubito, nu-mi amintesc bine despre felul cum era îmbrăcat... Totuși, ceva cazon pe el avea acest nene Moarte. Cizme de ofițer?! Centură soldățească?! Șapcă sau chipiu militar?! Raniță?! Pantaloni cu vipușcă?! Elicopterul însă a survolat pe deasupra, știu foarte exact. Pe ai mei nu i-am anunțat, nici în acea seară, nici mai târziu. Nici la colegi nu-mi plăcea să mă laud cu asta. Þie-ți spun prima dată, acum după șaptesprezece ani. Când treceam, peste un an-doi pe culmea dealurilor pustii de la Agighiol, tot cu bicicleta, am pedalat cu repeziciune, că se luaseră doi bărbați nu prea beți după mine. Înjurau dintr-o baracă, unde gloliseră deja o sticlă. Îmi puteau lua bicicleta, mă puteau bate, mă și omorau dacă ripostam. Nenea Moarte să fi fost atunci în locul celor doi, nu mai scăpăm... Mă lua în primire, pentru că mă temusem și eu. Ce să fac, eram acum major și-ncepusem să mă tem! - Sau, poate c-a fost și-atunci lângă tine nenea Moarte, de i-a aranjat… - Ai dreptate, că prea au încetat brusc să m-alerge. Eu târam din greu bicicleta la deal, însă nu i-am mai văzut. Așteptam să se ivească de după dâmb. Apoi am încălecat pe șa, urmându-mi liniștit plimbarea prin pustiu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate