Alexandru are un miros care nu mă lasă să adorm. Mi-a intrat treptat, în mine. Pe față, pe păr, în piele, pe peste tot. E special. Din câte îmi amintesc este Egoiste – Platinum de la Channel. Prima dată n-am știut ce mă atrage la Alexandru, acum însă, după jumătate de an, mi-am dat seama.
Stă departe de mine, nu știu precis pe ce stradă. Cred că începe cu N. Este la trei sau patru stații de mine. Nu-mi doresc să fac confuzii.
Nu am dreptul să-l văd în fiecare zi. E ocupat, are serviciu. Mi-am dat seama cât de nedrept e totul: părinții, cele două slujbe, prietenii, mașinile, carnetul lui de șofer. Toți mi-l răpesc… Până și singurătatea. Știu că singurătatea în doi este cea mai grea și fără de scăpare. Nu-mi doresc deloc așa ceva. Am aflat de la el că este: arogant, încrezut, fițos, bucureștean.
Eu am descoperit însă altceva. De când mi-a intrat parfumul lui în piele, ne vedem aproape în fiecare noapte. Oricât de obosit ar fi, mă sună mai întâi. Îmi dă întâlnire chiar la mine în bloc.
Își pune ceasul să sune în fiecare dimineață la ora cinci sau șase. Nu știu dacă e monoton, dar el îmi zice că este lucid și totodată bărbat. Nu știu dacă am puterea să-l cred. Când mă vede, devine treptat din ce în ce mai nervos. Începe să tremure și peste câteva minute începe să-și deschidă nasturii de la cămașă. Mi-a șoptit de atâtea ori același lucru. Cred că îl excit.
Îmi tot spune că din cauza mea a luat-o razna. Nu mai poate fi rațional. La serviciu greșește literele. Nu începe cuvintele cum le-ar fi început, dacă nu m-ar fi cunoscut pe mine.
Îi place să spună că ar face orice pentru mine, ca să mă simt bine. Așa pretinde. Să nu-mi mai fie frică, să uit de mine. Lasă mult de la el.
Am aflat că gândește numai cu scopuri. La el Euro și dolarii se află pe primul loc. Nu cred că este un defect.
Nu știu dacă țin la el. Nu fac altceva decât să-l tachinez cu nimicurile mele. Eu știu să-l ascult, el are însă multe de învățat.
Mi-a spus că standardele mele sunt ridicate. Impun tot timpul lucruri noi. Așa crede el. Adevărul stă undeva între noi.
Vorbim germană, câteodată englezește și ne sărutăm franțuzește. El zice că ne-am fi cuplat bine. Eu însă tac, nu sunt de aceeași părere.
Nu e întotdeauna sincer, dar nu de mult a început să-mi aduca tot felul de dovezi: poze, carduri, legitimații, Goethe, Schiller, surori, unchi, Franța, Toronto, case, mașini… Crede că m-a dat gata.
Mi-a zis că trăiește într-o altă lume, fabricată de el și de părinții lui. E propriul său prieten și dușman. Știe când să vorbească, când să tacă și când să ridice tonul vocii. Are legitimație de diplomat. Nu e ca mine. Îmi tot spune că pot să-l verific, ca să-mi dau seama că nu minte.
Odată am țipat la el: ,,Nu ne-am luat pe nume, așa că nu ai nici un drept asupra mea…. Ce tot mă urmărești peste tot, ai înnebunit, de ce o pui pe maică-ta să mă sune dis-de-dimineață ca să mă controleze, nu ți-e rușine? ”.
Alexandru a rămas șocat, nu știa cum s-o întoarcă. Într-o seară s-a dat de gol. Mi-a zis iubito. Din seara aceea am înțeles multe. Din clipa accea port Platinum-ul lui pe mine… și de întâlnit cu el, nu mai are nici un rost să mă întâlnesc. Mi-aș pierde timpul de pomană. Este mult mai ,,intelectual decât mine”. Așa crede el...