-Ploaia asta …
Clintise perdeaua afumată și cerceta printre șiroaiele căzând din ochiul cerului, clipocind nisipos după dojana dulce a nopții, într-un alambic de aramă murdar de borhot. Hohotea o lume a vatei de gheață peste casele cu acoperișuri pleoștite și ferestrele de abur murdar, după vânzoleala dimineții prin noroaiele mahalalei.

Scheuna printre pomii ofticoși în trâmba de limpezime în același timp cu acel cățel neputincios, fără ochi, târât de ape în șanțul ce făcea un ocol larg cârciumii.
Și Haba mergea greoi, cu obrajii scofâlciți de culoarea zahărului ars, cu o broboadă neagră, având franjuri grei și o fustă de lână cu poalele ude. Sprijinindu-se în cârje, cu numai două degete la fiecare mână, rășchirându-le caraghios, boscorodea un băiețaș pierdut în cizme. El o strâmbă și o amenință mușcându-și pumnul, uitând repede de șontâcăirea ei ca să vadă cum, în șanț, cățelul orb se îneacă .
Până la ușa cârciumii, Haba se opri de multe ori; pierdu de două ori cârja din mâna stângă, mai slabă, mai tremurătoare și amenință un câine smucindu-se ud ciuciulete în lanțul plin de noroi.
Patronul avu destulă vreme să încuie provizoriu ușa, răsucind cheia doar o dată. Ascultă, lipind urechea de ușă, cum de cealaltă parte Haba blestema și se tânguia, acoperind lătratul depărtat al câinelui și râsul șters al copilului care văzuse, până la urmă, cum s-a înecat cățelul.
Apoi, liniște; Jintaru și Druțu sorbeau nepăsători vin fiert din căni mari de lut, iar înlănțuitul dormea jos pe pardoseala murdară, lângă fereastră, întors cu fața spre perete. Trecură lungi clipe de încordare până ce patronul răsuflă ușurat:
-A plecat, conchise el .
-Nu, n-am plecat, răspunse ea plângând de necaz și nu de după ușă cum se așteptau toți, ci de la geam, lângă alambicul cu apă murdară cu miros de borhot.
-O să vă pun pe toți în pomelnic! Amenința ea bătând cu o cârjă în ușă.
Ridicând din umeri învins, patronul descuie și o lăsă să intre căutând la ea spășit. Scuturându-și în prag broboada, sprijinindu-se într-o singură cârjă cu genunchii îndoiți, bătrâna primi la masă chiar din mâna patronului un păhăruț de țuică.
În urma ei intrară și alții, îmbrăcați toți în șube și scuturându-și fiecare, în semn de salut, căciulile de miel sau șepcile cu căptușeala murdară și cozoroacele boțite. Obișnuiți cu prezența ei, nu se sinchisiră de bălmăjelile plictisitoare și gesturile dizgrațioase până ce, șontâcăind, se apropie amenințător de înlănțuit. Îl zgândări cu piciorul ei vlăguit fără să-l trezească și, întorcându-se, scuipă cu scârbă amenințându-i pe toți cu pomelnicul. Asta arăta că păhăruțul ei se golise de multă vreme.
Patronul nu luase încă seama. Spăla paharele și când sparse din greșeală unul, înjură cu poftă.
Într-un târziu, când Haba îndrăzni să-i arate păhăruțul ei gol, i-l umplu spunând:
-Ãsta-i ultimul!
Dădu să mai spună ceva, dar zări în ușă,cum își șterge mustața și purtându-și ochii la consumatorii de la mese, pe cineva care pentru el era mai mult decât un simplu mușteriu, de altfel un bărbat vânos cu șuba descheiată, fes și cizme murdare de piele.
Puse biciul pe masă și-l îmbrățișă frățește pe patron urlând că ploaia e cea mai cumplită arșiță pentru călător la drum greu. O recunoscu pe Haba și vru să-l trezească pe înlănțuit, se răzgândi însă și, pocnindu-și degetele bău un pahar, umplându-l imediat pe al doilea.
Bătrâna se aciuă la masa lui poftind ceva de băut. O primi prietenos, mângâindu-i mâna încleștată pe paharul deja golit și ceru patronului s-o trateze cu țuică și ceva de mâncare. Pe lângă ea, murmură pocnindu-și iarăși degetele și netezind sfârcurile mustății, nici el nu va flămânzi, așa că, patronul ar face bine să aducă mult și o singură dată pentru a fi toți mulțumiți.
Strâmbând buzele în așteptare și molfăindu-și gingiile, Haba mărturisi stins și cu o anumită jenă față de cel care o ospăta că, într-adevă, îi este foame. Avea o considerație deosebită pentru omul acesta familiar cu oricine și care aștepta să-i fie îndeplinită orice dorință.
Se cunoșteau bine. Apropiindu-și capetele, șușoteau conspirativ pentru a izbucni în hohote stridente și tulburătoare pentru strânsura de oameni aflați la cârciumă în dimineața aceea susurătoare, apăsând cu cerul ei de plumb și gheață peste întreaga suflare.

El zdrobi zgomotos două cepe în pumnu-i pietros, împrăștiind mirosul înțepător în toată cârciuma și o îndemnă să mănânce slănină afumată, brânză și iahnie de fasole. Sătulă și în curaj, la cererea cărăușului și în acord cu dorința consumatorilor de dimineață avizi de povești inedite, Haba prinse a povesti, la început încâlcit, cu pauze lungi și răsuflarea gâtuită, adunându-și cu greu amintirile răvășite. Pe măsură ce băutura și vorba dulce, izvorâtă din uitarea de sine, o încălzeau, povestea tot mai clar, surprinzându-și audiența și transformându-i zumzetul cald în șușoteli sporadice iar, mai târziu într-o tăcere supusă.
-Eram tinerică … și abia scosesem ochii la lume… Trebuia să ignor felul în care mă privea orice străin care lăsa să-i apară surprinderea la văzul beteșugului meu. Pentru bietele babe, care-și recunoșteau neputința la vederea mâinilor mele, învățasem să inventez probleme nevăzute, numai bune de tratat pentru a nu a trage minimum de foloase de pe urma mea…
Poposisem în dreptul acelei porți, oprind căruța lângă milogii bărboși cerșind amar, în șuvoaie de lacrimi, măcar o fărâmă de pâine. Sperând la mila tatei, s-au uitat în cu luare aminte în răsăritul ochilor mei, urându-mi sănătate și viață lungă. Doar legându-și privirile de mâinile înfășurate cu două marame identice, rămase de la mama, s-au poticnit încurcați, încetând văicăreala și binecuvântările.
Tata, de lângă cal – căluțul nostru având coada măiestru împletită și capul plecat- n-a putut decât să schițeze un zâmbet trist. Ne-am zâmbit amândoi sporind prin înțelegerea noastră tacită și mai mult încurcătura milogilor. Cocoțată în vârful grămezii de pepeni, mândră de rochița albă, ușoară, cu flori de neghină și de sandalele noi încheiate cu catarame de bronz aurit, am îngăduit privirile lor înspăimântate și tăcerea lor cerșind acum doar iertare. În schimb, el era mă trata diferit. Apăruse de sub șirul de nuci, speriind cu fluieratul său intens ciorile cârcotașe; secera cu o nuia de răchită tufele de boz, cucută și urzici ce-i inundau cărarea. Cu trupul său firav și aplecat sub povara unui urcior imens, râdea fericit și inconștient, încrețindu-și cicatricea de deasupra buzei.
-E înlănțuitul nostru, sări cărăușul înghițind sec cu o ceapă proaspăt zdrobită în pumn. Dacă nu ar avea barba mare, i-ar s-ar putea vedea tăietura urâtă căpătată în copilărie.
-Da, continuă Haba scărpinându-se temeinic cu unul din cleștii ei de rac în vreme ce studia oftând somnul înlănțuitului, atunci era un băiețaș slăbuț cu pielea oacheșă și părul tuns în scări, dar tot sâcâitor și fără de rușine.
A ridicat urciorul să beau fără să clipească la vederea mâinilor mele că țineau anapoda vasul de ceramică smălțuită. Apa era sălcie; pesemne că era luată din prima baltă întâlnită.
-Ai spurcat urciorul, l-am certat eu înecat. Însă el se zgâia la pepenii mari ascunzând miezul zemos, rozaliu. Tata, râzând potolit, scoase, folosindu-și cuțitul său cu mâner din corn de țap de care nu se despărțea niciodată, cepul celui mai mare și-l felie temeinic. Șezând în praful drumului, mânca cu poftă fără a se mai gândi la mine. Mâncau și milogii întinzând pe iarbă feliile mari, roșietice și…
-Noaptea bărbilor acelor milogi, interveni iarăși cărăușul cunoscând dinainte povestea, se scălda în răsăritul pepenilor voștri. Nu era nici o fântână în apropiere; înlănțuitul le aducea, într-adevăr apă acelor amărâți dintr-un heleșteu de dincolo de nucet. În iarba pârlită de arșița acelor zile, picioarele lor inerte, pământii, se zăreau descărnate, îngrășând țărâna.
Rotindu-și ochii stânjenită, nesigură de efectul cuvintelor sale, tăcu.
Spre hazul tuturor, el mai ceru o sticlă de băutură. O destupă grăbit cu dinții, lăsând-o apoi în părăsire pentru a o urmări încruntat povestea babei. Ca și cum n-ar fi fost întreruptă, dar agitând nervos cârjele, continuă deslușit:
„ Pentru prima dată , în viața mea de nevoi , am simțit dorința să caut în ochii cuiva mai mult decât expresia ștearsă sau licărul ce trădează goliciunea unui suflet ascuns. Urmărindu-i cicatricea albă de deasupra buzelor peste care își trecea des limba, gustându-i dogoarea sățioasă, credeam că împrumut ceva din senzațiile acelor minți care își scăldau egoismul în defectele mele.
Zadarnic. Ochii săi luceau lacom numai după cuțitul tatei și dorința lor îl încântă pe tata care îi făgădui unul asemănător.
Nu mai spun că, la câteva zile se înființă obraznic în fața mea tocmai când, suportând greu zăpușeala acelei seri leșietice, îmi cârpeam anevoie ciorapii doar într-o cămășuică scurtă din diftină rămasă de la sărmana mea mamă, Dumnezeu s-o ierte!
Mă rușinai de goliciunea picioarelor mele neputincioase, însă el nu părea să ia în seamă asta ci, se apropie de mine doar pentru a-și cufunda nările în mirosul meu de busuioc. Poate inconștient, mă încuraja să cochetez cu el. Împrumutam voit alintul care mergea la sigur spre inima miloasă a tatei, dar la el afectarea mea avea alte efecte. Fără veste, îmi smulse lucrul din mână și se așeză în prag în care se concentrau parcă ultimele raze de lumină ale acelei seri și, strângând din dinți, îmi cârpi cu o migală cât se poate de bărbătească ciorapii. Se înturnă așteptând probabil o mică răsplată poate un pup pe obraz sau pe buze, chicoteam eu în gând fericită, dar cicatricea vizibilă mai mult în amintirea trecutei întâlniri îmi mută gândul de la asta. Ezită o clipă asupra chipului meu estompat, iar eu tăcui nehotărâtă, până când se smulse din intimitatea noastră castă și fugi să-și ridice trofeul din atelierul tatei. De atunci drumurile ni s-au încrucișat des, fatalitatea ne-a ținut aproape dar restul prilejurilor le-am folosit doar pentru a ne înțepa reciproc și a ne afirma deschis și nesincer cât de păguboasă e vecinătatea noastră. Nimic”…
-… Da, nimic în pustia lui de viață, interveni pe un ton grav cărăușul… nimic nu-l întârta mai mult decât sânii tăi fulguind peste mintea lui slobodă, înmugurind sub cămășuica de finet. Acum…
În cârciumă se stârni un râs condescendent.
- … Da, reluă el grav, bilete roz cu vise plămădite în cochilii. Noi limacșii, le cumpărăm sărutându-ți mâinile cu scârbă. Am avut odată un vis în care amândoi erați deopotrivă de tineri, simt și acum, suav și pătimaș, fiorul de umezeală al pământului hrănindu-se din carnea milogilor de lângă blestemata aceea de poartă. Eram mai întâi tânărul acela isteț însemnat pe viață, apoi miezul dulce al pepenilor, căutat în suferința buzelor tale transformate în petalele roșii ale unei flori umede și, în continua lor metamorfoză, în aripile presărate cu ocru ale unui fluture mort de arșiță. De asemenea, puteam să înverzesc și să prind gustul lemnului putred al porții, cum ar fi fost simplu să fiu apa sălcie din urcior, neîncepută de nimeni după dulceața sățioasă a pepenilor. Tu n-ai spus prea multe despre poarta prin care eu vedeam semnul tău. Perlele scoicii acestui vis le înșir mai mereu în fața unei oglinzi imaginare; cu siguranță ele sunt culese de sub luciul iazului pe care abia dacă îl amintești și, din care, știu eu, pescari cu chipuri hâde prind pești mari fără solzi și fără oase, precum limbile aspre ale vitelor însetate.
În altă scoică, aveți o înfățișare aproape identică, ba mai mult, amândoi vă contopiți în trupul unui monstru aflat într-o continuă metamorfoză căruia eu, sub chipul unui pescăruș cu ființe colcăitoare parazitându-mi gușa mereu flămândă, îi ciugulesc ochii orbi.
O dată pe an fac pelerinaj la acea poartă rămasă în picioare fără folosință. Timpul milogilor a trecut; pe locul neclintirii lor, din carnea și din mustul lor, au izvorât pâlcuri de troscot acoperind tot mai mult pulberea fertilizată de sacrificiul lor.
Învins de râsul multora din cei care își petreceau fiecare dimineață aici, își abandonă capul pe masă. Un flux de neliniște inundă pentru o clipă chipul Habei. Încordându-și privirea pe ceafa lui și prinzând cu cleștele mâinii stângace paharul, părea să aștepte un semn al unui stăpân nevăzut, un șuierat scurt sau o poruncă grosolană pentru a se ridica, cumpănindu-și trupul anemic în cârje și, totodată, revărsându-și potopul de blesteme obișnuit asupra mulțimii. Dar, în zumzetul monoton al cârciumei, trăsăturile i se destinseră, rămânând apatică la ce se petrecea în juru-i; o momâie cu ochii ca două grăunțe de cărbune pironite în ceafa aceea aspră cu urmele unui tuns proaspăt pe gât.
Se stârni vorba despre accidentul de la barieră petrecut în acea noapte. O femeie, un tren, căruța răsturnată și bărbatul în lumina indiscretă a felinarelor, tăvălindu-se în mocirlă și plângând lângă calul ce zvâcnea sângerând abundent, învăluit de aburul ieșit din trupul stingându-se în giulgiul nopții. Răpăitul amănuntelor înfiora pe cei care nu văzuseră accidentul, dând glas unui pârâu de oftaturi și exclamații ca după incendiu într-o revoltă a inimilor.
Druțu și Jintaru dădură să plece. Cât patronul, împiedicându-se în sticlele goale aruncate pe jos, se îndrepta spre cei doi, Druțu, cu umerii lăsați de oboseală, așteptă rotindu-și a despărțire privirea, îmbrățișând parcă adunarea pestriță, cu mâna pe clampa ușii și ducând …