5.

Când Iancu Lupu ciocăni la geamul cârciumarului Ruben, acesta încă se afla în pat și nici nu avea de gând să se ridice. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că la geam ar putea fi Iancu Lupu, pur și simplu crezu că vreun bețiv de prin vecini bate ca să ceară o sticlă de pălincă, să-și alunge greața de după beție.
– Blestemații! Nici măcar de sărbătorile lor creștine nu mă lasă să mă odihnesc ca tot omul, ci dis-de-dimineață încep cu «Dați-mi domnule Ruben o uiagă, mâine sau poimâine vă dau banii, să-mi sară ochii din cap de nu vă dau...» și pe urmă îl vezi peste o lună sau două, lua-i-ar gaia de pilangii! șopti cârciumarul și se întoarse cu fața la perete, dar când ciocăniturile se repetară pentru a doua și a treia oară, Ruben întrebă cu o voce somnoroasă:
– Care ești acolo bă?!
– Eu sunt domnule Ruben, Iancu Lupu!
«Da de dimineață te-a mai adus necuratul», gândi Ruben, însă aducându-și aminte ce câștig o să-i aducă vizita lui Iancu, zâmbi șiret și sări ca un flăcău din pat, se apropie de fereastră și îi făcu semn lui Iancu că se duce să deschidă ușa cârciumii.
– S-a întâmplat ceva? întrebă nevastă-sa deschizând un ochi, și nemaiașteptând răspuns căscă prelung și se întoarse cu fața în jos.
– Nimic, nimic, culcă-te la loc, spuse mai mult pentru sine Ruben și îmbrăcându-se ieși să deschidă cârciuma.
– Jó reggelt domnule Iancu! îi dădu binețe în limba maghiară Ruben, ca semn că îl consideră nemeș. Iertați-mă că nu am deschis imediat, încă dormeam...
– Jó reggelt chivaniok! răspunse Iancu învelind spinarea cailor cu cergi groase din lână albă de oaie.
– Vă rog să intrați, se ploconi cârciumarul. Cu ce aș putea să vă servesc? Cu o pălincă, cu un rom?... Am și...
– Toarnă-mi o cinzeacă de anason, căci vântul acesta câinos mi-a intrat în oase, nu altceva, minți Iancu, căci de fapt pe el îl trecuseră sudorile, dar se gândi că băutura îl va mai liniști. Toarnă și pentru tine una, fac cinste!
– Cu mare plăcere domnule Iancu! Deși eu nu prea consum băuturi spirtoase, dar cu un asemenea musafir rar ca dumneavoastră, voi închina un păhărel.
– Ei, atunci Doamne Ajută!
– În sănătatea dumneavoastră domnule Iancu! ridică Ruben paharul.
Iancu dădu cinzeaca peste cap și îi făcu semn cârciumarului să mai toarne una. Băutura îi făcea bine, își simți întreg corpul învăluit de o căldură plăcută, liniștitoare, care alungase acea frică neînțeleasă ce-l stăpânea cu puțin timp înainte de a bate la geamul cârciumarului.
– Nu știu dacă ai putea ghici cu ce treabă am venit pe la tine? Spuse Iancu punând mâna pe umărul ovreiului.
– Voi ghici, dar numai după ce o să-mi spuneți domnule Iancu, zâmbi șiret Ruben, făcând pe niznaiul.
– Sunt dator cu niște parale unui flăcău, neguțător de cai, cred că-l ști și dumitale, unul cu păr bălai și cu obrajii rumeni de fată mare, îi zice Haralambie.
– Se poate domnule Iancu să nu-l știu pe Haralambie?... Păi de câte ori se arată prin părțile noastre niciodată nu ocolește cârciuma mea. Om de omenie acest Haralambie, nu îi e greu să deschidă punga, un adevărat boier!
– S-a arătat pe aici în ultimele zile? întrebă Iancu, parcă speriat că ar putea primi un răspuns afirmativ. Însă Ruben îi răspunse oftând:
– Nu domnule Iancu, ultima dată l-am văzut în noaptea în care voi îl sărbătoriți pe Sfântul Dumitru, de atunci nu l-am mai văzut și nici nu am auzit nimic despre el, de parcă l-a înghițit pământul.
«Trebuia să-l înghită însă din cauza neghiobiei mele nu l-a înghițit, lua-l-ar dracu’ de lotru!»? gândi Iancu liniștindu-se de tot. Frica, ce puse stăpânire pe sufletul său, dispăruse nelăsând nici o urmă. Iancu goli și al doilea pahar și începu să-i explice cârciumarului:
– Am primit ieri o scrisoare de la Haralambie, în care mă roagă să-i înapoiez datoria că e nevoiaș de bani. Scrie în scrisoare să las banii la tine, căci va trimite pe cineva după ei, sau poate va veni chiar singur. Ultima frază Iancu o spuse de la el, nebânuind că Ruben e în temă cu conținutul scrisorii.
Câteva clipe tăcură amândoi, după care Iancu băgă mâna în buzunarul de la cojoc și scoase banii înveliți într-un ziar unguresc, pe care-i puse pe tejghea în fața lui Ruben:
– Iată și banii! Dă-i aceluia ce va veni din partea lui Haralambie.
– Așa voi face domnule Iancu, strânse din umeri ovreul și se apucă să numere banii, nepomenind nimic de scrisoarea pe care o primise de la Haralambie.
– Aici sunt cinci mii!
– În cap! întări Iancu și duse mâna la alt buzunar pentru a plăti consumația, însă își aduse aminte că nu luase portofelul cu el. Banii pentru ce am consumat acum, o să-i aducă diseară Radu Geambașul.
– Vai, da se poate domnule Iancu?... sări ca ars cârciumarul. Plăcerea a fost de partea mea, cu un asemenea musafir... se ploconea ovreul conducându-l pe Iancu și după ce închise ușa cărciumei, fugi să socotească cele cinci procente care i se cuveneau «pentru tăcerea și serviciile sale».

Va urma.