Un porumbel rătăcit în noapte i se așeză pentru o clipă pe creștet apoi, speriat, își reluă zborul fără țintă în întuneric; un salcâm se prăbuși trosnind și fâșâind înfricoșător la numai câțiva pași în urma sa, însoțit de înjurăturile tăietorului nocturn. Întâlni zeci de oameni ai satului; mânau grăbiți vitele la luncă, dar nici măcar un glas cunoscut, care să-i dezvăluie identitatea unei persoane apropiate. Amintirile se învălmășeau gâdilindu-i nările cu mirosurile toamnei; în realitate, nu simțea decât miros de frunză crudă.
Parcă mărșăluia în armată, deși, acum, înlocuise bocancii grei cu pantofii rămași tot noi de anul trecut. Se opri sub vălul de lumină al neonului, urmărind zborul butucănos al cărăbușilor. Se agățau de pletele salciei ce acopereau odinioară masa de fier plină cu halbe de bere și mere furate de vărul Cezărică. Tata schița în cuvinte monumentul de aramă închinat tradiției alambicului din Țilimuni. Cezărică se temea să nu-i iasă Genovica înainte cu vestea că a rămas grea. El mânca mere cu ochii la vulpea legată cu sârmă de piciorul unei mese de fier.
Parcă s-a născut o dată cu satul. Crescuse în același timp cu râpile adâncite de fiecare puhoi de primăvară care rodea din dealurile terasate.
În vale, spre linia ferată, cele două păduri erau cândva tăieturi cu alunișuri dese pe margini. Înspre miazănoapte, gâlma de pământ desțelenită, semănând cu o coapsă de femeie, era în fiecare an cultivată cu chimen. Casele rămâneau neschimbate: pitice, construite din chirpici sau vălătuci și acoperite cu șindrilă. Viile boierești se întindeau dincolo de pârâul Turbata, cu loziile ei mișcătoare.
De Țilimuni îl legau anumite mirosuri negăsite nicăieri altundeva. Îl surprindea câte o boare parfumată, ținută până atunci în subconștient încă din copilărie sau câte un parfum al dragostei și nostalgiei descoperit în adolescența dorului de aventură. Se lăsa purtat de aceste mirozne până aproape de prăpastia nebuniei.
Simțea în sânge forța mistuitoare a timpului pierdut departe asemenea senzații. Îl excitau răsăriturile pure, blândețea primăverilor noroioase, povara verdelui crud și se gândea să pună punct, să rămână veșnic în irealul perioadei de rut. Uita senzațiile de frig și singurătate născute din plictis sau numai privind nemărginirea luncii de cleștar iarna, extrăgea din țipătul isteric al nagâților chintesența vieții inconștiente în care dospea imaginația poetică. În nopțile toamnei, cu aroma strugurilor arămii sub spuza de stele își adora unicitatea, era zeul propriului eu oglindindu-se în tăriile cerului.
Fusese hrănit cu eresuri. Duhuri rele trăgeau călătorii în miez de noapte în prăpăstii și fântâni părăsite. Ceasul rău! Vrăjitoarele își chemau iubiții de peste șapte sate. Nătângi și fermecați, se lăsau ademeniți pe cociorve zburătoare, strigându-și printre vârfurile salcâmilor chinurile dragostei.
În nopțile ploioase, tavanul scârțâia strașnic sub pașii fără vârstă ai bunicilor care, după moarte, se mutaseră în pod. Încă un acces de tuse și…
Urmărea înfricoșat umbrele dansând pe perete după mișcarea crengilor din dreptul neonului de pe stâlpul din fața casei. Adormea cu gândul la nuntașii morți sub sloiurile de gheață ale lacului. Era oripilat imaginându-și algele prinse în părul bălai al miresei, sângele ei curgând după înțepăturile hulpave de lipitori și amestecându-se cu apa tulbure, broaștele depunându-și ouăle în pantofii ei de lac. Ce n-ar fi dat să mai asculte o dată cântecul și povestea din gura mirelui sau a unuia din nuntașii scăpați atunci de la dezastru.
Îi țiuiau urechile după istoriile bunicului despre covoarele vrăjite văzute de preot și dascăl când umblau cu molifta postului. Frumusețea lor înlocuia măreția vieții viitoare. S-au smuls din halucinanta plăcere a contemplării, au intrat în casă mirându-se în fața bunicii, entuziasmați, în cuvinte inspirate, dezgropate din negura vremurilor. Dacă s-ar fi auzit în altă zi vorbind astfel, ar fi crezut că, în trupurile lor secătuite de viață, zace puterea trecătoare a tinereții.
Fetele de măritat își vedeau dușmancele despuiate, încercând să le pună capăt zilelor. Țiganul Prisnol le descânta în fiecare noapte de frigare.
Moartea îi găsea pe bătrâni ascunși printre copii. Miloasă, lua câte unul și-l plimba în trăsura ei acoperită cu pânză neagră. Doamna Holeră se ivea târșâindu-și picioarele grele pe ulițele satului chiuind ca la nuntă. Trebuia s-o recunoști și s-o ospătezi, altfel mureau pe capete animalele și oamenii.
Blestem … foamete … sărăcie… umilință …chinul bolilor și–al dragostei … moartea, moarte, moarte…

Ținea cu încăpățânare ochii închiși. Auzi și reuși să distingă pașii grei ai mamei de cei cuminți ai Lacedemonei, urmați îndeaproape de ceața sprintenelii piciorușelor copiilor. Se postaseră cu toții în ușă șușotind mistuitor de serios.
-Lăsați-l să doarmă! hotărî mama și ceilalți s-au supus mai puțin precauți cu gâlceava și râsetelele.
„ Aha, Lacedemona și copiii ei fără de tată” ..
În scurtă vreme râsetele se potoliră, urmă un minut de tăcere și fetița începu să plângă, îmbunată de Lacedemona, care folosea cuvinte neauzite de Druțu, deosebit de drăgăstoase.
Își continuă jocul reușind ă-și reia hohotul de râs subțirel. Auzi aceiași pași ca picăturile răzlețe ale începutului de ploaie. Continuă să se prefacă adormit. Ușa scârțâi ușor deschizându-se și fu închisă cu precauție. Simți pe pleoape jocul privirii nehotărâte a băiatului. Pesemne, auzise multe despre el. Acum, dorea să i se confirme chipul făurit de imaginația lui copilărească. Îi povestise oare Lacedemona cum i-a spart capul când erau mici ? Era singurul lor secret neștiut de mama. Îl credea încă adormit. Apropiindu-se de biblioteca înaltă, alungă milos un păianjen și scutură pe rând câteva cărți, căutând flori presate. Se oprea des din răsfoit, ascultându-i suflarea voit regulată sau țopăiala jucăușă a surioarei înconjurând casa în căutarea lui.
Într-o fracțiune de secundă cât un secol, o floare culeasă cu ani în urmă își opri căderea la jumătatea drumului efemer dintre paginile cărții și covorul de iută. Amândoi auzeau ecoul îndepărtat al ultimului pas al fetiței și, abia dacă respirau. Păianjenul, suspendat în propriul timp, le părea un pendul în nemișcare. Între ei timpul se opri. Simțeau prezența tuturor persoanelor ce se perindaseră prin cameră: un bătrân izbea vălătucii bine înveliți în paie aproape putrede de îngrăditura de nuiele; o femeie grasă și un tânăr gâfâiau făcând dragoste; cineva muri sărutând mâna ce-i ținea lumânarea aprinsă. Cea mai îndelungată prezență era cea unui copil aranjând metodic fiecare carte din bibliotecă.
Aveau senzația unei plecări îndelungate și a unei întoarceri grăbită de chemarea Lacedemonei la masă. După plecarea băiatului, medită puțin asupra experiențelor învălmășite în mintea acum obosită. Parcă chiar el izbise lutul, simțindu-i moliciunea ascultătoare, era vlăguit și se temea că nu apucă s-o vadă terminată. Auzea gâfâitul de sub el, pipăia carnea lăptoasă imprimându-i, din propria necesitate de plăcere, un ritm trepidant. Se lăsa în voia acestei mișcări fără început și sfârșit, fără a iubi și fără să creadă că inima sa de piatră poate sângera din dragoste.
Era recunoscător,apropiindu-și buzele amorțite de mâna picurată cu ceară albă. Se credea într-o biserică în fumul sacru de tămâie urmărind picturile murale ce înfățișau patimile vieții sale.
Nu știa de ce, cunoscând atracția irezistibilă a unui haos îngrădit, se împăca din toată ființa sa cu lumea.