agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1333 .



Martirii lui Eros (IV)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bucovu ]

2010-02-02  |     | 



Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului și ieși un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome rămâneau în urmă și trăsura de țară, hurducăind prin hârtoape către Târgu-Neamț, mâna cu bidivii ei, îndemnați de moș Pricop, cu cele două copile pe capra din față și cu Veronica în spate. Părea o caleașcă din povești cu o regină care colinda ținuturile de basm ale Moldovei. Niciodată sufletul Veronicăi nu fusese așa de exaltat și zurbagiu ca acum; visa cu ochii deschiși că toată lumea e a ei, cânta copilelor cântece vesele din ținuturile ei de baștină, auzite de dada Ana cu strigături și chiuituri ca să le facă drumul mai ușor. Le povestea întâmplări din pruncie cu honvezi ursuzi care le făcuse atâta rău, desțărându-le pe meleaguri năsăudene.
Toată vara și toată toamna nu ieșise din casă; tânjise zadarnic după natură, dar Micle n-avusese ochi și urechi și mai ales suflet pentru ea să-i înlesnească o mică vacanță departe de caldarâmul coclit al Iașilor. Și la urma urmelor nici pe ea n-o interesase plecarea prea mult cu gândul la venirea lui Eminescu la Iași. Soțul cârcotaș o inervase așa de tare încât nici la balul Clubului Universitarilor nu vrusese să meargă sub motiv că n-are tualete potrivite cu care să se îmbrace. Și într-un fel îi păruse rău că pierduse orice urmă de contact cu admiratorii ei. Îi veniră în minte și cele căteva poezii pe care i le citise poetului în sala Bibliotecii Centrale Universitare, când împrumutase pe Edgar Allen Poe și râdea singură de gafa pe care o făcuse. Poeziile ei erau niște copilării pe lângă cele publicate de Eminescu în Convorbiri… Râse așa de tare încât mica Valerie o întrebă din senin ce-a apucat-o de râde așa de una singură.
-Râd de mine, draga mea, fac și eu haz de necaz, vorba românului, să treacă timpul, că moș Pricop ā adormit pe capră și-om ajunge noi la Neamț cănd se va întuneca!
-Duduiță, dragă, o înfruntă moș Pricop, lui tălică nu-ți mai intră nimeni în voie, nici conu Ștefan, nici cochilele astea, batâr bidivii mei, care atunci când le dau bice, zici că hurducăie rău drăcovenia asta, când îi las la pas, râzi de mine că dorm pe cale… Tălică scoți mahmurul din om, s-au pus pe gânduri, sireacii, și telegarii mei…
Veronica râdea întruna, probabil că se zăpăcise de-abinelea. Se întreba și ea ce-i cu atâta veselie pe capul ei. Ar fi început să cânte ca nebuna dacă n-ar fi fost moș Pricop pe capră să râdă de ea. Era oare îndrăgostită? Și-n definitiv ce e de condamnat dacă iubești? Iubise ea până acum? Și oare acel foc lăuntric care o mistuia se numea iubire?
La ceasurile după amiezii, trăsura lui moș Pricop opri în dreptul Școlii Grigore Ghica; chirigiul trânti telegalilor un braț de otavă pe poiana de vizavi și ajută cele copile să coboare scările trăsurii. O apucă de braț întâi pe cea mică, pe Valeria, care se lăsă purtată ca un fulg până peste podul case țărănești din fața școlii, apoi o luă în brațe pe Virginia cu un tâtaaa mareeee și o lăsă lângă surioara ei. Veronica o luă înainte, fetele după ea și moș Pricop cu bagajele, până pe prispa casei. De undeva de pe uliță se auzi și mama Ana, bucuroasă că i-au sosit nepoatele, vorbea tare și venea cu brațele deschise să-și sărute copilele pe care nu le mai văzuse de căteva luni. După ce intrară în casă, dada Ana i se adresă Veronicăi cu un ton amenințător:
-A trecut pe-aici un domn care întreba de tine, cred că era domnul Eminescu, se ținea după el o droaie de studenți…
-Și tălică ce i-ai spus?
-Ce să-i spun? Că n-ai venit…
Dialogul apoi se întrerupse câteva clipe. Veronica o simți pe maică-sa mâniată și căută să ia altă vorbă. Maică-sa însă contunuă:
-Veronico, știi că lumea e rea și ne este dușmană, ai grijă, maică, de tine că se cam vorbesc vrute și nevrute pe sema ta cu bibliotecarul lui Ștefan de la Universitate! A venit alaltăeiri de la Iași Sachelăreasca, aia care stă pe lângă gară, și știi ce mi-ā spus?
-Ce?- sări Veronica cu agresivitate în voce.
-Madam Miclea, juca dada Ana pe Sachelăreasca, ā devenit buricul tărgului, tot Iașul vorbește despre ea cu poetul…
-Ei, și?- se scutură Veronica. Știi că nu mă interesează ce spune lumea!
-Ba ar trebui să te intereseze că aude Ștefan și ai două copile care-ți rămân pe drumuri…
-Mamă, te-am ascultat odată când m-ai măritat, acum te rog să mă lași în pace! Ștefan știe de Mihai, mai ales că a primit și niște anonime tot de la niște binevoitori ca Sachelăreasca. Nu e ce crezi dumneata…Mihai mi-e prieten de viață, discutăm de-ale noastre…
-Bine, maică, eu ți-am spus ca să știi!
-Știu! Și văd din privirile lor răutăcioase…Dar nu mă interesează…
Femeia tăcu, atinsese coarda sensibilă ā fetei. Veronica se supără și începu să plângă; în ultima vreme sta prost cu nervii și pângea din orice pricină. Trânti ușa și se retrase în camera ei, dada Ana rămăsese cu fetițele să la dezbrace și să le culce. Veronica se așeză în pat în camera ei de fată, odaia rămăsese intactă, aceleași tablouri care străjuiau pereții: tatăl în oastea lui Avram Iancu și maică-sa tânără în curtea casei din Năsăud. Ambele tablouri erau încadrate de faldurile unor prosoape împodobite cu motive naționale. În cuier, uniforma ei de școală și deasupra o fotografie de la absolvirea Școlii Centrale de Fete din Iași. Câți ani trecuseră de atunci? Parcă trecuseră o sută de ani, trecuse parcă viața ei! Și-n realitate nu erau decât unsprezece ani… Dar ce mulți sunt ei în viața unui om…Ajunsese la vârsta când putea să judece ea ce e rău și ce e bine, acum era stăpână pe ea. Ca femeie roiseră și roiau în jurul ei mulți fanți de când se măritase; era o femeie frumoasă și cărei femei frumoase nu-i place să fie admirată și curtată de bărbați. Dar cu Eminescu era altceva! Încolțise în sufletul ei un sentiment deosebit față de acest om până a-l cunoaște. Dar serile lor de la Viena le hotărâse soarta…
Vru să adoarmă, dar nu putu, îi ardeau obrajii, tot corpul îi ardea și-i tremura, avea frisoane, febră… Își aminti că-și luase niște somnifere, înghiți o pastilă, trase pledul pe ea și adormi târziu cu ochii în lacrimi…
……………………………………………………
Din Iași Eminescu plecase în tovărășia unei grupe de studenți de la Universitate spre aceleași meleaguri de vis ale Neamțului. De fiecare dată, când scăpa de corvoada bibliotecii, își lua caietul și fugea pe la Agapia sau Văratic, în lumea lui de vis, unde putea să scrie în liniște. Încă de la Viena îl obseda acel basm Călin Nebunul, căruia voia să-i dea viață proprie și acum simțise că i-ā venit timpul. Însăilase câteva file pe care ar fi vrut să i le citească și Veronicăi.
După ce trecuse pe la dada Ana s-o întrebe dacă ā venit Veronica, se culcase să doarmă, dar nu putuse. Se plimbase singur prin codrii Filioarei până obosise, încercase de zeci de ori să prindă chipul fetei de împărat, dar încă parcă-i era în ceață, zăgazurile inspirației nu se lăsau rupte, fata rămăsese fără chip ca în sculpturile lui Michelangelo sau Leonardo da Vinci, rupte din piatră, dar mai mult piatră decât făpturi. Toate versurile lui fugeau către chipul Veronicăi. ,,…glasul meu se leagă-n strofe/Și în rime se combină,/ Ca Firdusi cântărețul/ În gazeluri el suspină,/Dară mie trandafirul/Roș-închis n-o să-mi convină,/Nici femeile din Șirași/ Cu cosiță ebelină…/A mea muză-i ca de marmur/ Și ca spicul e blondină.” Citi și răsciti hârtia, dar nu-i conveni și o rupse. Se culcă cu privirea pe fereastră. Deși toamnă, era senin, un senin de ape adânci și limpezi, luna mare, ca o vatră de jeratic, bătea din singurătățile ei astrale codrii Văraticului, luminându-i și învăluindu-i într-o mrejă de colb aurit, praf ce cădea parcă din înaltul cerului ca o ploaie de pulbere ; în vale se auzea clopotul tânguios al Văratecului anunțând sfârșitul vecerniei. În casă, razele furișate prin pănza de păianjen țesută deasupra ferestrei se jucau pe podea, licurind, printre crengile de brad; o tăcere grea mușca parcă din sufletul lui, întrebându-se dacă va veni Ea. Nu putu dormi, se sculă și aprinse un muc de lumânare, trase de câteva ori dintr-o țigară șî puse capul pe pernă. Curios lucru, altădată liniștea îi făcea bine, acum parcă era singur într-o catedrală gotică, strivit de măreția ei, exact ca atunci când fusese cu Veronica la Sfântul Ștefan și femeia îi atinsese brațul ușor și-i șoptise ,, Ce liniște, Mihai, parc-am fi numai noi doi pe lume!” Atunci îi zisese prima dată pe nume. La Platul de iarnă al lui Savoia ea ridicase capul pe sus să privească plafonul cu picturile lui stranii și, când coborâse privirea, îi prinsese din zbor acei ochi cu căldura lor de un albastru obscur care lăcrimau. Trecuse Viena… Acum decorul era altul. Un palat, o cetățuie, iar pe stănci îl va agăța pe Călin, care o caută pe blondină. Nu-i zisese Veronica în glumă: ,,Zburător cu negre plete, vin la nopte de mă fură!” Ce nebună! Glumise ea atunci sau spusese un lucru serios? Să fugă în lume cu ea… Unde în lume? Este așa de mică lumea!
Mihai Eminescu adormi muncit de gândul creării unei făpturi care să-i semene Veronicăi și femeia i se strecură sub pleoape, ca un dar al nopții.
A doua zi de dimineața Mihai se întălni cu studenții pe Calea Filioarei, unde se jucau cu aruncarea greutății pe o poieniță. Din când în când câte un student îi cerea câte o poezioară cu autograf, dar pe urmă se înghesuiseră și căteva măicuțe care auziseră că e un mare poet . Călugărițele, fermecate de muzica versurilor, le memora și le recita pe la șezătorile lor.
La ceasuri de seară apăru și Veronica, venise mai devreme de cum se așteptase poetul, o zărise de departe în mantaua ei îngerească, părea însăși Fecioara Maria printre călugărițele care o însoțeau, rugând-o să le cânte ceva din cântecele ei. Era tristă, era obosită și plânsă. La încrucișarea privirilor, Veronica parcă deveni alta, căpătă acea roșeață în obraji care o părăsise în ultimul timp și ochii parcă se luminaseră dintrodată, întrega față căpătă alt chip, mai proaspăt și mai vesel.
Eminescu îi sărută mâna ceremonios și-i mângâie o zbilță de păr căzută pe frunte. Veronica îi zâmbi discret și-și retrase mâna care rămăsese instinctiv într-ā lui.
-Ai uitat că nu suntem singuri, Mihai, îl dojeni discret femeia cu privirile la măicuțele curioase și la studenții ce-i înconjuraseră, admirându-i. Ce naiba, dăm de bănuit… Hai să mergem…
Plecară. În sfârșit erau singuri și nu știau cu ce să înceapă, preferau însă să meargă unul lângă altul și să tacă. Un bucium se auzi departe, către Ceahlău. Aproape se întunecase, razele soarelui aruncau lumina lor pe stejerișul din deal în culori galben-ruginii. Codri de aramă…
-Privește, Mihai, în vale cum se zbat plopii, fac valuri-valuri în razele soarelui, parc-ar fi o mare de argint…
-De treci codri de aramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra flăsuire ā pădurii de argint…
-…mie-mi plac mai mult culorile toamnei, continuă femeia, ție, împerecherile de cuvinte…Probabil că prind viață vechile tale promisiuni în legătură cu poezia ta ruptă din folclor pe care voiai s-o citești la serata mea literară…
-Încă mai trebuie șlefuită, Veronico. Basmul l- am cules de la niște țărani care străngeau la fân la Agafton. Fusesem pe la mătușe-mea care era călugăriță acolo. L-am purtat cu mine pe la Viena, apoi pe la Berlin și deabia acum prinde viață. Aș vrea ca din basm să scot câteva file, cum fac aurarii cănd scot metalul galben din minereu.. Îmi umblă prin cap un Zburător care seamănă cu chipul feciorului de împărat, Călin.
-Și tu probabile vei fi Zburătorul…
-Dacă eu sunt Zburătorul, atunci tu trebuie să fii Fata de împărat.
Veronica râse, nu mai avea figura aceea obosită, în preajma poetului, se simțea ușoară ca un fulg și era fericită. Uitase de toate necazurile ei, râdea îmbujorată, chicotea,ceva nou, nelămurit, parcă, inundase întrega ei ființă. Ajunseră pe poiana din fața mânăstirii, o călugăriță trecea cu o doniță de apă în mână, din straiele ei negre se vedea doar un cap frumos de fecioară tânără, din care-i scânteiau doar ochii.
-Ce necazuri va fi adus-o aici, sărmana?- o consolă Veronica. Cândva îmi intraseră și mie asemenea gărgăuni în cap. Așa-i spusesem mamei, mai bine călugăriță decât măritată!
-De te găseam aici călugăriță, îmi puneam și eu comănacul și-mi îmbrăcam sutana!- glumi poetul.
Se așezară pe o bancă, Eminescu scoase o hârtie din buzunar și începu să-i citească: Fost-ā împărat odată și trei fete el avea… Veronica se făcuse mică lângă el și asculta ca o școlăriță sârguincioasă.
-Ce frumoasă este Mihai!- izbucni Veronica după ce poetul termină de citit.
-Arta, Veronico, e șlefuire permanentă…Din toată povestea aș vrea să scot numai dragostea dintre Cătălin și Frumoasa lui mireasă.
Prima seară petrecută la Văratic.
-Te-ai întristat și m-ai întristat și pe mine cu această poveste, hai să mergem că mă ceartă mama!
Și Veronica îi întinse mâna, se sculară și plecară. Era liniște, aurul lunii poleia potecile, umbra Cehlăului străjuia zarea, câteva firișoare de nori își țeseau fuiorele de razele lunii, parcă în natură era ceva tainic ca șî in sufletele lor care pluteau fericite în noapte.
-Noapte bună, Veronico!
-Noapte bună, Prințul meu!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!