Gata de culcare, Ian?

- Sst! Ian doarme. Uitați! Nici papucii de casă nu și i-a dat jos din picioare. Vreți să vă ajut să-l descălțați?
- Dar cine vorbește în cameră, dacă Ian doarme?
- Sunt eu, Litera O.
- Cum? Am auzit eu bine?
- Da. Litera O de la Octavian. Sunt aici, pe noptieră, pe cartea de povești, pe care ați lăsat-o deschisă aseară.
- Mi-aduc aminte de carte...Dar ce faci tu aici?
- Eu? Eu fac un studiu. Vedeți toate cărțile astea de pe raft? Toate au în paginile lor Litera O.
- Normal că au litera o. Că doar fără ea n-am putea vorbi și nici scrie.
- Vedeți, dumneavoastră, d-na Gheo. De-aia fac eu studiul ăsta, pentru că nu înțeleg un lucru. Dacă știți că Litera O, adică eu, sunt așa de importantă, de ce m-ați dat jos de pe cuvântul Octavian? Și sunt chiar prima literă din cuvânt. De când ați hotarât în familie să-l strigați pe Octavian, Ian, eu una nu-mi mai găsesc liniștea. Răsfoiesc întruna cărțile astea și nu-mi vine a crede că, de fapt, sunt atât de căutată. Și fac parte dintr-o categorie de litere care se numesc vocale. Dumneavostră știati asta?
- Daa. Știam.
- Eu nu știam că sunt o vocala ca “a”, “e”, “i”, “u”. Și mă bucur că le-am descoperit. Așa mai stau cu ele de vorbă, în timpul nopții. Ziua nu putem, că suntem foarte ocupate. Suntem prin toate cărțile, ziarele, caietele și vorbele oamenilor.
- Draga Literă O, nici o clipă nu ne-am gândit să te supărăm. Ian este doar o vorbă de alint.
- Să știți că chiar sunt indignată. Nu i-am spus încă lui Octavian, că el e mic și n-a învațat să scrie și să citească. Dar pâna merge el la școala - la anul, nu? - vreau să citesc toate cărțile din camera lui, ca să-i explic ce importantă este Litera O.
- Dar nu trebuie să aștepți să merg la școală, dragă Litera O. Îmi poți explica și acum. Scuză-mă, mamă, că am adormit așa. Cred că zăpada de azi e de vină.
- Oh, Octavian, te-am trezit cu trăncăneala mea. Sincer n-am vrut...
- Nu. Deloc. Întâi v-am auzit așa ca prin vis...dar îmi place despre ce vorbiți.
- Tocmai încercam să-i explic mamei tale că eu, Litera O, sunt o litera de care aveți nevoie mereu, de cum vă sculați la ora opt. Ați auzit? Deja sunt în cuvintele astea doua : oră, opt. Apoi...
- Și în cuvântul de la jocul meu preferat “fotbal”ești, dragă Literă O.
- Și sunt chiar și notă muzicală “do”, re - bine, aici, nu sunt dar - ...în “sol” sunt din nou.
- Și în numele colegei mele de grădinița ești, Oana.
- Vezi! Sunt peste tot. Cu cât descopăr mai mule cuvinte, îmi dau seama că fără mine nu se pot scrie povești, cântece.....Uite! Or-ni-to-rinc...
Și trebuie să vă spun, dragi copii, că după ce Litera O a pronunțat un cuvânt așa de complicat, era cât pe-aci să se rostogolească de pe carte și să cadă în coșul cu jucării.
- Da' ce cuvânt greu! Am obosit pronunțându-l. L-am găsit în cartea aia mare verde de pe raftul de lângă geam.
- În Enciclopedie. Da, ai dreptate. Se vede că ai studiat mult, dragă Literă O. Și uite! Drept răsplată, promitem ca de mâine să-l strigăm cu toții pe Octavian Octavian.
- Mulțumesc mult, D-na Gheo. Acum mă duc liniștită la culcare.
- Noapte bună, Octavian !

Dragi copii, trebuie să știti însă că a doua zi, unchiul Toma a venit să ne viziteze, și cum el nu știa de pățaniile Literei O,de cum a intrat în casă, a început să strige:
- Ian! Ian! Unde ești?
Atunci, numai ce-o auzim pe Litera O, indignată:
- De-acum trebuie să-l conving și pe unchiul Tom că pe nepotul lui îl cheamă Octavian.



Gata de culcare, Emilia?

- Stați, nu vă duceți la culcare! Vreau să vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie azi.
- Tu erai, semnule de carte? Toată seara te-am căutat. Unde ai fost? Sigur, abia așteptăm să ne spui ce s-a întâmplat.

Era pe la amiază, când tu ai fost chemată la masă. În grabă, ai lăsat cartea deschisă, iar eu am alunecat pe birou. Nu știu dacă tu mai ții minte, Emilia, dar când ai plecat, afară începuse să bată vântul. Și uite așa perdeaua, împinsă de vânt, m-a luat încetișor și m-a lăsat pe pervaz, de unde am fost apoi purtat până la geamul de la casa vecină.
Când m-am văzut acolo, mi-am zis că ar fi bine să învăț să merg singur că altfel, vântul o să mă ducă cine știe unde. Știți și voi că vântul cutreieră lumea în lung și-n lat. Numai grija mea n-o avea el. Și așa, am făcut un efort și am intrat pe fereastra deschisă în camera din casa vecină. Acolo, am încercat să găsesc o carte, între paginile căreia să mă așez și să-mi trag sufletul. M-am dus așadar pe un raft unde erau două cărți care, cum m-au văzut, m-au și luat la rost:
- Dar ce faci tu aici, semnule de carte? Tu nu știi că stăpâna noastră nu are nevoie de tine? Noi așteptăm aici de doi ani, și nimeni nu ne-a deschis vreodată.
- Cum? Vreți să spuneți că stăpâna voastra nu citește? Cum așa? Asta e ceva nou pentru mine. Trebuie să vorbesc cu stăpâna mea. Poate găsim o soluție !
- Era să uit? Cum vă cheamă pe voi?
- Pe mine mă cheamă “Heidi”
- Iar pe mine mă cheamă”Negruț”
- Sigur. Eu vă știu pe voi de la stăpâna mea. Heidi este o fetiță tare cuminte, iar Negruț este un căluț….Dar acum mă grăbesc…
- Bine atunci, drum bun!
Dar când să mă întorc acasă, apare iar vântul și numai ce văd că mă ia și mă duce la fereastra unui băiețel . Acolo, drept să spun, m-am cam speriat. Era așa un zgomot! Dau să intru în cameră, și numai ce mă văd luat de ciucur.
- Dar ce faci tu aici, semnule de carte? Trebuie să te fi rătăcit, că doar casetele mele n-au nevoie te tine, a râs la mine un băiat de vreo opt ani, care mesteca tot timpul ceva.
- Tu nu ai cărti? Nici tu nu citești?
Băiatul a început să râdă așa de tare, încât m-a scăpat din mână.
Văzându-mă liber, mi-am făcut singur vânt și am sărit pe geam. Am căzut între niște straturi de flori, pe care le îngrijea o bunicuță. Cum m-a văzut, m-a șters de praf și s-a uitat lung la mine.
-Tu trebuie să fii un semn de carte. Mă bucur că te-am întâlnit. Și chiar ești un semn de carte arătos. Uite ai și ciucurel. Hai cu mine în casă, poate așa am s-o conving pe nepoata mea să citească poveștile din cărti și nu de pe calculator.
- Nici nepoata ta nu citește? am întrebat-o eu.
- Ba da, dar numai de pe calculator, și asta nu e bine….
-Atunci înseamnă că trebuie să-i spun stăpânei mele și de nepoata ta…dar și de băiețelul care nu citește chiar deloc și de…
Și cum mă ținea bunicuța de ciucur, numai ce vine o pală de vânt și iar mă văd luat și…. adus aici, înapoi, sub fereastra camerei noastre.
- Știi ceva, Emilia? Ce-ar fi să te duci și tu în vizită la copiii pe care i-am întâlnit eu și să le spui cât de frumoase pot fi cărțile…și că noi, semnele de carte îi putem ajuta. Adică să le ținem companie, că doar ai auzit ce-a spus bunicuța despre mine: că sunt”arătos”
-Dar chiar că ai dreptate, semnule de carte.

Noapte bună, Emilia!