agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-02-24 | | Se iveau zorile. Pia era dezorientată. Nu știa imediat unde se află, dar și-a revenit destul de repede și drumul pe jos până acasă îi făcu bine. Emil nu dormea, stătea cu lumina aprinsă, parcă așteptând ceva și când o văzu răvășită, cu fața înegrită, se sperie. - Ce ți-au făcut iubita mea... Pia nu reuși să spună nimic, se aruncă doar în brațele lui și începu să plângă în hohote. Erau primele lacrimi după atâta suferință. Emil fiind cadru medical îi obloji rănile, îi puse comprese reci pentru a-i scoate vânătăiile și o îngriji ca pe un copil. - Ce mă făceam eu fără tine, Emil ? - Lasă Pia, eu te iubesc mult și-ți promit să te îngrijesc toată viața. După două zile fata se duse la serviciu, bineînțeles fără a sufla vreo vorbă cuiva. Frica îi intrase în oase ’’oare când o fi data viitoare?’’, gândea nefericita fată. Viața își urmă cursul normal: serviciu, excursii la munte în grupul lor de tineri, distracție, așa cum obișnuiau. In mersul ei pe stradă, după pâine, la plimbare, de la serviciu până acasă, Pia simțea veșnic o umbră în spatele ei. Câteodată întorcea capul brusc, zicându-și: ’’acum văd cine mă urmărește...’’, dar nu vedea nimic, decât fețe banale. Intr-o noapte visă un chip frumos de bărbat ce o privea cu nesaț. În subconștientului său, se sperie și țipă scurt, dar puternic. - Pia ce ai? o întrebă Emil speriat, ce-ai visat? - Of,... aproape nimic, doar un bărbat, care mă privea. - Hai, că nu s-a întâmplat nimic, a fost doar un vis. După câteva zile veniră din nou cei doi, de data aceasta la poarta combinatului. O luară într-o mașină și o duseră la sediul securității. In biroul în care o duseră era un bărbat cu chip frumos. Pia tresări. - Stai jos spuse acesta, cu voce destul de blândă. - Eu vă cunosc, lăsă fata să-i scape. - Serios? întrebă acesta sarcastic. De unde? - V-am visat acum câteva zile. - Ce vorbești...și cum se făcea ? - Nu se făcea nicicum, doar mă priveați. - Interesant. Te priveam, hai? Păi să știi că te privesc de ceva vreme, știu și laptele pe care l-ai supt din mă-ta, și când te culci cu ăla, cum îl cheamă? - Emil. - Așa, și floarea pe care o culegi de la munte. - Foarte bine, mă bucur că știți, atunci știți că nu am nimic de ascuns. - De asta, încă nu sunt sigur. - O să vă convingeți. Urmă același tir de întrebări: ce-a făcut cu americanii, de ce și-a ucis prietena, pentru cine spionează, ce secrete a vândut până acum... Răspunsul fetei era mereu același: nimic. Pe ușă intră unul dintre cei doi gardieni care o aduseseră. - Ce facem mă, o băgăm la beci? Sufletul fetei se strînse ca într-o chingă. - Nu i-ar strica vreo cîteva ore să stea cu șobolanii. Apoi, brutele se uitară unul la altul, zâmbind complice și cel pe care-l visase, înțelese că-l cheamă Oproiu, dacă ăsta-i era numele real, spuse: - Hai, du-te acasă de data asta, să vezi că suntem băieți buni. Poate vei fii și tu bună vreodată cu noi. Pia, deși nu-i venea să creadă, se ridică repede și ieși pe ușă, bucuroasă că a scăpat mai ieftin. În acest fel, trecuseră doi ani. Doi ani de tracasări, de gânduri stranii, de năluciri, de frica bătăilor în ușă la miez de noapte, de scos în pijama din pat iarna, de luat sub escortă atunci când îi era lumea mai dragă, de la vreo petrecere, din mijlocul prietenilor. Uneori o țineau câte o noapte, alteori câteva ceasuri sau câteva minute. Se obișnuise cu aceste coșmaruri și nu-i venea să creadă că se vor termina vreodată. In una dintre ’’întâlniri’’Oproiu îi spuse, destul de prietenește că rudele Mioarei nu vor să cedeze, fac mereu reclamații că ea a omorât-o, doarece erau spioane amândouă. Le spuseseră lor cineva și că ei trebuie să cerceteze, atâta timp cât reclamațiile nu încetau. Cu beciul nu mai luă cunoștință. Americanii plecaseră de vreo jumătate de an, rapoartele săptămânale încetaseră dar aceste interogatorii stresante, nu. Acum o chemau la telefon, nu mai veneau după ea sau îi spuneau o dată viitoare, când trebuia să vină. Și Pia se ducea cu stoicism. Aceste ’’ritualuri psihologice sau picătura chinezească’’ cum le numea ea, făceau parte din viața ei. Motiv pentru care nu îndrăzni să se căsătorească cu Emil, pentru a nu-l vârî și pe el în acestă mocirlă mârșavă, pe care i-o trimise destinul. Intr-o seară de toamnă, pe când se afla la raport, i se păru că cei doi torționari, ce miroaseau când a usturoi, când a transpirație erau mai amabili ca de obicei. - Pia, avem o veste bună pentru tine, astăzi. - Nu se poate, veste bună de la voi, nu poate fi. - Este ultima dată când ne vizitezi. - Of Doamne, mulțumesc Doamne! Nu credeam că o să aud asta din gura voastră. - De ce, Pia? Suntem și noi oameni. Și apoi dacă vrei, chiar îți recomandăm să mai vii pe la noi, dar în calitate de informator. - Asta nu! Mai bine moartă, declară foarte hotărât fata. - Ești naivă... păi cine crezi că ne spunea totul despre tine? Că doar nu ne țineam noi scai de tine, pe la munte și pe la petreceri. Vrei să știi cine? - Nu, nu vreau. Mi-am dat seama că cineva foarte apropiat, cineva din grup vă informează. - Bineînțeles! Toată lumea trebuie să trăiască. Ce zici... primești oferta? - Nu, hotărât nu. Iar pe cel ce m-a turnat sub egida prieteniei, să-l ierte Dumnezeu. - Ce tot o dai cu Dumnezeu... lasă-l că are altă treabă. Mai bine primești propunerea noastră, îți facem stat de plată... iei bani... și nu puțini. - Încă odată nu! Căutați-vă pe altcineva! Eu nu vreau să mai am de-a face cu voi. Și se ridică să plece. - Stai, mai avem o propunere de altă natură: să fii și tu drăguță cu noi...măcar cu unul dintre noi... cu cine vrei tu... Piei i se înroșiseră obrajii de furie. - Nemernicilor! Asta-i ultima umilință la care vreți să mă supuneți. Face parte din tacâm? Atunci auziți de la mine: de-aș rămâne singură pe pământ cu voi, nu m-aș culca cu nici unul dintre voi, brutelor. - De ce Pia? Că ne-am purtat frumos cu tine, se putea și mai rău. Pia nu mai auzi, deschise ușa și plecă, fără să mai spună nimic. Pe stradă se lăsase noaptea și un parfum de toamnă plutea printre castanii ce se eliberau de povara frunzelor. Mergea încet, târșindu-și pașii alene printre frunzele uscate ce foșneau ca într-o romanță, în așteptarea iubirii. Se simțea scăpată dintr-un jug ce o apăsa de mult. ’’Ce frumoasă e viața!’’ îi venea să-și spună și o zbughi la fugă până acasă. - Emil...sunt liberă!! Am terminat cu securitatea! - Nu se poate! răspunse băiatul exuberant. - Du-te cumpără bere, multă bere, cafea și cheamă prietenii. In noaptea asta chefuim, sărbătorim logodna noastră. Ne putem căsători. - Și asta foarte curând, completă Emil. Chefuiră toată noaptea. Prietenii se bucurară de faptul că încetaseră ’’vizitele’’ la securitate. Unul dintre ei era cel care informa, făcea parte din grup. Dar ăsta era regimul, el era cel ce transforma prieteni, frați sau cunoscuți în informatori, voiți sau obligați de împrejurări. Peste o lună Pia și Emil se căsătoriră și-și urmară viața cu iubire și împliniri. Nu au avut copii niciodată. Erau speriați pentru viitorul lor. Nu doreau să trecă și urmașii prin ceea ce au trecut ei. Pia își mai amintea câte odată, de coșmarul ei de trei ani, doar pentru a-l povesti altora. In acest mod simțea că se mai scutură de povară. sfârșit |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate